Supravieţuitorul Holocaustului

Cupa Mondială din 1970, desfăşurată în Mexic, este amintită în special pentru triumful Braziliei lui Pele, o echipă pe care mulţi încă o consideră cea mai bună naţională din toate timpurile, sau pentru dramatica semifinală dintre Italia şi Germania de Vest, probabil cel mai frumos meci care a avut loc vreodată la un turneu final.

De asemenea, a fost ediţia la care România a revenit printre cele mai bune echipe ale lumii după o pauză de 32 ani, având evoluţii onorabile în "groapa cu lei" de la Guadalajara.

Dar primul Mondial mexican a însemnat şi singura participare a Israelului la o astfel de competiţie.

O performanţă care i se datorează lui Emmanuel Scheffer, un supravieţuitor al Holocaustului care are meritul de a fi transformat fotbalului din această ţară şi de a-l aduce în epoca modernă.

 

Deşi a trecut aproape o jumătate de secol de la acel moment, Scheffer continuă să fie considerat o adevărată instituţie în Israel. „A fost cel mai mare antrenor israelian şi a avut o influenţă decisivă în dezvoltarea fotbalului nostru. Nu este o coincidenţă că nimeni nu a egalat succesul avut de el”, spunea preşedintele federaţiei israeliene la moartea lui Scheffer, în 2012.

Supravieţuitor al Holocaustului

Emmanuel Scheffer s-a născut pe 11 februarie 1923, în Germania, familia sa locuind în Recklinghausen, o localitate din regiunea Ruhr.

În 1936, trei ani după ce Hitler a venit la putere, au fost obligaţi să se mute la Metz, în estul Franţei, iar un an mai târziu, tatăl său a decis să-şi mute familia în oraşul polonez Porohy.

La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, regiunea în care trăiau Scheffer şi familia se afla sub conducere sovietică, în urma prevederilor pactului Ribbentrop-Molotov, care a împărţit Polonia între Germania şi URSS. Î

n acea perioadă, micul Emanuel a fost trimis la şcoală în Drohobycz, unde locuia alături de un unchi şi o mătuşă şi unde a început să joace fotbal, la echipa locală Beitar.

Dar în 1941 Germania a atacat Uniunea Sovietică, iar milioane de evrei s-au trezit sub conducere nazistă, ceea ce însemna o viaţă trăită într-un pericol constant.

Aflând despre tratamentul de care aveau parte evreii din teritorile ocupate de germani, Scheffer a plecat în est, în timp ce familia sa a rămas în Polonia.

Încă adolescent, a ajuns la Baku, în Azerbaidjan, apoi în Kazahstan, la Alma Ata. Acolo a găsit de muncă, într-o fabrică de încălţăminte care producea ghete pentru armată.

A reuşit să scape de nazişti, dar viaţa lui în ţara lui Stalin nu a fost deloc una uşoară.

La început, a suferit de mai multe boli, din cauza condiţiilor dificile în care trăia, şi de multe ori mergea la culcare nemâncat.

Într-un fel, fotbalul a fost colacul său de salvare, situaţia sa devenind una mai bună după ce a început să joace pentru Dinamo Alma Ata.

Dar liniştea a durat puţin, la scurt timp primind vestea că familia i-a fost ucisă de nazişti.

A supravieţuit doar mătuşa sa, care a fost ţinută ascunsă de o femeie poloneză, şi, la sfârşitul războiului, Scheffer s-a reunit cu aceasta în Polonia, la Bielawa.

Acolo, alături de un prieten, a înfiinţat o echipă a evreilor, ZKS Bielawa, unde a activat ca oficial, antrenor şi jucător.

Clubul nu a înregistrat rezultate spectaculoase, cea mai importantă performanţă fiind promovarea în liga a doua, dar a contribuit la ridicarea moralului comunităţii evreieşti, grav afectat de evenimentele din timpul războiului.

Dar Scheffer a avut din nou parte de dezamăgiri.

De această dată din partea autorităţilor sovietice, care au decis încheierea activităţii clubului, astfel că nu i-a rămas altceva de făcut decât să emigreze în Israel, în 1950.

Şi-a găsit repede locul şi a avut parte de o carieră decentă de fotbalist la Hapoel Haifa şi Hapoel Kfar Saba, evoluând de opt ori şi în naţională, înainte ca o accidentare să-l forţeze să se retragă în 1957.

Cursuri de antrenor în Germania

Viaţa avea să i se schimbe pentru totdeauna un an mai târziu, atunci când s-a decis să se înscrie la un curs de antrenori la Koln, în Germania de Vest.

Pasul pe care l-a făcut nu era privit cu ochi buni de conaţionalii săi, pentru că, deşi trecuse mai mult de un deceniu de la sfârşitul războiului, sentimentul anti-german din Israel era încă destul de puternic.

Dar pentru Scheffer „era cea mai bună şcoală din lume.

Credea că fotbalul german de după Cupa Mondială din 1954 era cel mai puternic din lume şi, fiind un perfecţionist, trebuia să meargă acolo.

Acela era locul în care să înveţe fotbal. Făcea diferenţa dintre fotbal şi trecut”, a explicat Eran, fiul său.

 

La Koln l-a întâlnit pe Hennes Weisweiler, cel care a transformat-o pe Borussia Monchengladbach într-o forţă a continentului, acesta fiindu-i profesor şi devenindu-i ulterior cel mai bun prieten. Scheffer a fost unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii, alături de un alt mare viitor tehnician, Rinus Michels, creatorul marelui Ajax care a impus dominaţia fotbalului total în Europa.

La finalul cursurilor, a primit câteva oferte să rămână să antreneze în Germania, dar a preferat să revină în Israel, unde a preluat echipa a doua a fostului său club, Hapoel Kfar Saba, înainte de a fi promovat la naţionala de tineret şi apoi la cea de seniori.

Omul care a revoluţionat fotbalul din Israel

Scheffer ştia că trebuie să-şi obişnuiască fotbaliştii cu jocul la altitudine, pentru că acestea erau condiţiile din Mexic.

Aşa că şi-a luat echipa şi a dus-o în cantonament în Etiopia, la Addis Abeba, oraş aflat la o altitudine de peste 2.000 de metri, apoi în Colorado şi Elveţia.

În acelaşi timp, a aranjat câteva amicale cu adversari puternici, precum Borussia Monchengladbach, echipa bunului său prieten Hennes Weisweiler, fără să-l intereseze posibilele înfrângeri la scor. „Voiam ca jucătorii să ştie ce-i aşteaptă în Mexic”, şi-a explicat planul.

Făcea mereu pe nemulţumitul, plângându-se că jucătorii pe care îi antrenează nu sunt în formă.

Era însă doar o strategie, prin care încerca să-şi motiveze echipa. „Cu toţii sunt copiii mei. Suntem o echipă de amatori, iar asta înseamnă că trebuie să fiu dur. Nu există altă cale. Prefer să fiu un tip dur şi un antrenor bun, decât să fiu un tip bun şi un antrenor slab”, îi spunea Scheffer unui jurnalist de la Guardian cu puţin timp înainte de turneul final.

Peste mulţi ani avea să recunoască faptul că elevii săi şi-au făcut bine treaba şi au fost excelent pregătiţi: „Nu a mai fost o echipă precum cea din '70, atât din punct de vedere al talentului, cât şi din punct al vedere al coeziunii”.
Misiunea lui Scheffer a fost facilitată şi de jucători, care au acceptat cu entuziasm această abordare germană a antrenorului. „

Echipa naţională era mai presus de orice altceva”, a explicat Giora Spiegel.

„Ne-a dus în top. Nu cred că cineva poate repeta ceea ce a făcut, în felul în care a făcut-o. A fost un lider special şi a adus profesionalismul în fotbalul nostru”, consideră Mordechai Spiegler, cel care deţine şi în prezent recordul de goluri marcate pentru naţionala Israelului.

Un alt membru al acelei echipe, Itzahak Shum, laudă viziunea fostului său antrenor: „A ştiut acum 45 de ani ceea ce noi abia începem să realizăm acum. A fost un inovator şi mă simt onorat că am jucat pentru el”.

Egalii viitoarei vicecampioane mondiale

La Cupa Mondială, Israelul a fost repartizată într-o grupă foarte puternică, din care mai făceau parte două foste campioane mondiale, Italia şi Uruguay, şi o fostă finalistă, Suedia.

Puţini erau cei care acordau vreo şansă unor debutanţi, pe jumătate amatori, în faţa unor asemenea adversari, mai ales după ce au pierdut fără drept de apel meciul de debut cu Uruguay.

Scorul, 2-0 în favoarea sud-americanilor, nu arată superioritatea evidentă din teren a naţionalei celeste.

Părerile care susţineau că o astfel de competiţie este o pălărie prea mare pentru israelieni păreau să se confirme.

Dar cinci zile mai târziu, echipa lui Scheffer producea o mică surpriză, remizând cu Suedia.

A fost unul dintre cele mai violente meciuri de la acel turneu final. Jucătorii dădeau senzaţia că sunt mai interesaţi de lovirea adversarilor, decât de a încerca să marcheze.

Nordicii au punctat primii, în debutul părţii secunde, prin Turesson, dar avantajul lor a durat doar trei minute, pentru că Spiegler a prins un şut excepţional din afara careului şi a adus un punct istoric pentru Israel.

Egalul cu Suedia i-a descătuşat pe israelieni, care au lăsat deoparte dubiile pe care le aveau în privinţa valorii lor şi au abordat ultimul joc din grupe, cel cu Italia, cu un moral la cote înalte.

O victorie le putea aduce o calificare de senzaţie în sferturile de finală, dar squadra azzurra avea experienţa neplăcută de la turneul final precedent, când fusese eliminată de Coreea de Nord, şi s-a asigurat că nu va avea parte de un alt eşec răsunător.

Italienii au dominat jocul în majoritatea timpului, au avut o bară şi două goluri anulate, dar Israelul a rezistat acestui asediu şi chiar a avut o mare şansă de a înscrie.

S-a terminat fără gol, un 0-0 care califica Italia, viitoarea vicecampioană mondială din Mexic, în timp ce echipa lui Scheffer a încheiat aventura de la Cupa Mondială cu capul sus.

Două puncte şi doar trei goluri primite reprezentau un bilanţ mai mult decât decent.

 

„Nu există vreun dubiu că am făcut istorie în lumea fotbalului. Am câştigat un punct în faţa unei echipe superbe a Italiei şi am încheiat evoluţia noastră de la Cupa Mondială cu o performanţă la care nici nu îndrăzneam să visăm: două egaluri în faţa favoritelor grupei”, nota ziarul Maariv după partida cu italienii. Ca răsplată pentru evoluţiile şi rezultatele din Mexic, jucătorii israelieni au fost răsplătiţi cu un bonus de 100 de dolari şi o vacanţă în Acapulco. Dar mândria şi satisfacţia de a-şi fi reprezentat ţara la turneul final nu puteau fi egalate de nimic.

În 1997, a suferit un atac cerebral, în urma căruia nu a putut vorbi o bună perioadă de timp.

Memoria i-a fost de asemenea afectată, dar, atunci când vorbea despre fotbal, aceasta îi revenea instantaneu. „Eram uimiţi cu toţii. Îşi amintea date şi meciuri ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca şi cum creierul său funcţiona din nou normal”, a povestit fiul său.

Meritele sale în reconcilierea cu Germania i-au fost definitiv recunoscute în decembrie 2005, atunci când a fost premiat de federaţia de fotbal a acestei ţări.

Şapte ani mai târziu, la 89 de ani, a încetat din viaţă.

Cu ultimele puteri, a rostit numele surorii sale mai mari, Cila, ucisă de nazişti în Holocaust.

Un eveniment care i-a marcat viaţa, dar după care a reuşit să-şi revină datorită fotbalului, aşa cum a explicat Eran Scheffer:

 

„Fotbalul a fost viaţa lui. Fotbalul l-a ajutat să supravieţuiască în timpul războiului, să revină la viaţă şi i-a adus noroc şi faimă”

 

Un editorial de Ionut Tataru pe antena3.ro

 

Giulestiul are nevoie de fotbal.

Giulestiului ii este dor de copilul sau rasfatat.

Nascut in 1923.

Anul Marilor Supravietuitori.

Oricat le-ar fi de greu.

 

FzR!!!