Cum s-a făcut de au ajuns rapidiștii să se împartă în mai multe găști și să avem deja două, chiar trei echipe?
”Marea schismă” s-a produs în 2014, când buboiul s-a spart cu încăierările de la Ploiești și Giulești, la meciurile de old-boys cu Petrolul.
Efectul?
Să vă spun ce mi-a povestit un angajat al clubului, care urmărea meciul de la nivelul gazonului, ca om de ordine: „Când peluza și tribuna 2 cântau într-un glas era un spectacol sublim, te loveau fiorii, jucătorii atacau energizați! Când cântau două melodii diferite, se auzea ca un șir de hăhăituri, nu se înțelegea nimic”.
S-au spus multe despre cauzele dușmaniei.
Ba că s-au luat de la bani, când cu acționarii care i-au dat clubul lui Moraru, ba că pe motive rasiste, dar astea sunt mai mult speculații decât realități.
Acționarii s-au împăcat între timp cu ne-acționarii (ba unii s-au mai și certat încă o dată, probabil se vor împăca din nou), iar români și țigani sunt și în peluză și în tribună.
De altfel Rapidul a fost totdeauna un teritoriu al înțelegerii și toleranței (desigur, nu și când e vorba de ne-rapidiști).
Pe vremuri, se mai băteau giuleștenii cu ne-giuleștenii (rapidiștii din alte cartiere), dar când începeau meciul se potoleau și cântau toți împreună, iar în deplasări era o unitate deplină.
Fără să generalizăm, trebuie să admitem însă că la Rapid există un conflict între generații.
Ne place sau nu, ăstora mai bătrâni, tinerii din ziua de azi nu gândesc la fel ca noi.
Voi da două exemple de întâmplări care arată diferențele.
Primul. Acum câțiva ani, ne întoarcem cu autocarul dintr-o deplasare la Urziceni. Scor 1-1, ne „ciupise” și arbitrul.
Sau așa ni se păruse. În autocar, doi „bătrâni”, restul puștime.
Noi – fierți, nervoși, nu discutam decât despre rezultat, cum a jucat echipa, cum am fost arbitrați etc.
Tinerii nu aveau nicio treabă – veseli, gălăgioși, povesteau de gagici și de-ale lor.
Parcă nici nu veneau de la un meci al Rapidului! Atunci ne-am amintit de deplasările anilor 80-90, când după un meci nereușit furia și tristețea domneau în vagoane și toți analizau problema pe toate părțile – unde am greșit, cine ne-a lovit.
Al doilea.
Într-o ceartă pe Facebook, unul dintre tineri zice ceva de genul „de ce nu suntem lăsați și noi să ne manifestăm acest… hobby?”.
La care un „bătrân” izbucnește:
„Bă, voi sunteți nebuni la cap, pentru voi Rapidul e hobby? Dar unde vă treziți, la pescuit, la adunarea de filateliști? Pentru noi Rapid e viața noastră, durerea noastră și bucuria noastră… asta e diferența!”.
Da, asta e diferența.
Repet, nu putem să generalizăm.
Nu toți tinerii sunt superficiali, după cum nu toți bătrânii sunt oameni de super-calitate.
Dar trebuie să luăm realitatea așa cum e.
Și să o modelăm în spiritul și interesul Rapidului.
Pe vremuri, când vorbea un suporter cu 10-20 de ani de Rapid mai mult decât tine, tăceai și ascultai.
Nu te apucai să îl contrazici.
Dacă acum nu mai există respectul ăsta, poate că nu e numai vina tinerilor.
Cei mai vârstnici trebuia să știe cum să-i „educe”, să-i învețe ce înseamnă Rapidul încă de la primul lor pas pe Giulești, cu fularul vișiniu la gât.
E adevărat că sunt alte vremuri, alte trăiri, alte tentații.
Dar prezentul este exact ceea ce ai pregătit în trecut.
Acum gândurile noastre se îndreaptă spre viitor.
Și vrem să vină din urmă generații noi, de fotbaliști, dar și de suporteri.
Caractere tari care să ducă steagul alb-vișiniu mai departe, în marile bătălii ce vor urma.
Hai Rapidu’!
sursa: visiniu.ro
Subiect de meditatie. Ocazie de intelepciune.
FzR!!
