În copilărie, Mugurel Cristocea și-a auzit tatăl povestind adesea despre bunicul Horia, care a fost unul dintre cei mai mari portari ai fotbalului nostru.Datorită acestor povestiri, pentru Mugurel, bunicul însemna o legendă fascinantă…
Bunicul nu mai trăia de mult, dar bunica a păstrat, cu dragoste și neîntinată grijă, o mulțime de fotografii, tăieturi din ziare, scrisori, trofee, echipament sportiv, daruri scumpe sau din cele cu valoare sentimentală. Anii au trecut. El devenise un tânăr adolescent. De obicei, Mugurel o vizită sâmbătă pe bunica și rămânea acolo până duminică după-amiază. Bătrână îl răsfața (singurul nepot), îi crea, dibace, felurite dorințe, anume că să i le poată îndeplini. În aceste zile, Mugurel avea acces și la lădița în care se păstrau toate amintirile despre gloria sportivă a bunicului.
Cu obișnuită curiozitate a tinerilor, nepotul a scormonit, în timp, printre toate lucrurile acelea și a recompus în imaginația lui înfierbantată o lume fabuloasă, din care ar fi vrut să facă parte. Inventa mult, construia episoade care n-au existat, deși el pornea de la date și întâmplări reale. Transformase această lădiță într-o carte cu povești.
Ciudata aventură a început în ziua în care a îmbrăcat un tricou alb, pe care l-a recunoscut într-o fotografie – coperta a unei reviste. Exact acest tricou îl purta bunicul. Lui îi venea puțin cam lung și puțin cam larg, dar se simțea foarte important. A rezemat revista de o glastră pe masă. În fotografie, bunicul a fost surprins în cădere, cu mingea înfiptă în abdomen, încolăcind-o cu mâinile. Mugurel s-a dus la oglindă și a încercat să imite atitudinea sportivului din fotografie, dar s-a dezechilibrat și era să răstoarne un lampadar. A renunțat și a ridicat brațele în sus, arătând unui public imaginar o minge imaginară, pe care, chipurile, a reușit să o rețină, după șutul demolator al unui atacant din echipa adversă. Dintr-o dată – stranie minune – a avut în urechi clocotul unui mare stadion care îl aclamă în delir. Din teren îl aplaudau coechipierii și chiar adversarii, cu mare admirație. În următoarea clipă, arbitrul a fluierat sfârșitul jocului. Datorită lui, și numai lui, echipa ale cărei culori le purta a învins. Antrenorul l-a strâns la piept și l-a sărutat cu lacrimi în ochi pe ambii obraji. Colegii l-au purtat pe brațe prin fața tribunelor, de unde suporteri înfocați aruncau cu flori multicolore. Întreg stadionul s-a acoperit cu un covor de flori, gros la vreo juma’ de metru. Cortegiul sărbătoresc înainta cu greu printre flori, că printr-un rău de amonte. N-a fost posibil să se apropie de cabina. Mulțimea se calca în picioare, în așteptarea lui. N-aveai unde să arunci un ac și nu era nicio șansă să te strecori prin această masă umană dezlănțuită, care ovaționa cu un entuziasm nemaintalnit.
A fost scos de pe stadion printr-o portiță secretă, care dădea într-o stradă dosnică. Acolo îl aștepta o trăsura de la care cineva deshamase caii și în locul lor s-au prins în hamuri voleibalistele clubului sau. Erau toate blonde și semănau cu Olivia Newton John. Au pornit la galop și în curând au trecut podul mobil al unui castel, cu puzderie de turnuri și turnulețe, clădit în mijlocul unei grădini, față de care paradisul ar fi arătat că un teren viran. Podul s-a ridicat în urma lor, caleașca a oprit pe o alee și imediat o coloana de trompeti a vestit sosirea lui.
Un majordom, îmbrăcat ca la curtea regilor Franței, a anunțat în șase limbi (română, franceză, engleză, italiană, germană și spaniolă):
– Înălțimea Sa Cristocea P. Mugurel, cel mai mare portar din jocul de fotbal al tuturor timpurilor! Ca la comandă, a început să cânte dintr-un chioșc grupul canadian „Honeymoon Suite” cu vocalistul Johnny Dee,îmbrăcați ca de obicei, în costume trăsnite de nuntași. De data aceasta, ținuta lor s-a conjugat cu evoluția imediată a evenimentelor.După ce a coborât din trăsură ajutat de valet, s-a apropiat de el, făcându-i o reverență adâncă, Stephanie, cântăreața de vită princiară. El i-a întins mînă și față i-a sărutat-o.
Cineva, venit din spate, i-a pus pe umeri o pelerină din mătase azurie , pe care erau brodate cu fir de aur mingi de fotbal și ghete cu crampoane. Pe cap i-au pus un coif bătut în nestemate. Stephanie l-a invitat la dans, uitându-se complet pierdută în ochii lui. În dans, și-a cerut de zeci de ori iertare pentru legătură ei nesăbuită cu Anthony Delon, comunicandu-i că între ei totul s-a terminat și promițând să nu-l mai revadă niciodată. Mugurel, cavaler, a mângâiat-o pe par, i-a spus că o iartă, că-l consideră vinovat doar pe Tony Delon, care l-a moștenit pe taică-sau că nestatornicie în iubire.
De după un boschet, Sandra, o altă îndrăgită vedetă a muzicii ușoare, i-a făcut un semn de adio marelui fotbalist, cu o batista mare cît fanionul arbitrului de tușa, după care a stors-o de lacrimi. A vrut să facă un pas în direcția bietei nefericite, dar Stephanie și-a înfipt unghiile în mînă lui și l-a privit că o tigresa.
Durerea ascuțită din mînă l-a readus în camera bunicii și a înțeles că a fost pradă unui vis frumos.Deși avea încă în urechi ovațiile de pe stadion, reținea, cu detalii, chipurile coechipierilor, fete din tribună, vedea fluturind coamele bglonde ale voleibalistelor înhămate la caleașcă, simțea fizic căldură Stephaniei, lipită în dans de el, așa cum simțea, prezent, real, durerea înțepăturii în mînă, cu toate că nu se vedeau semne. A trebuit până la urmă să se împace cu evidență, dar rămânând derutat și răscolit.
În săptămîna ce s-a scurs după această întâmplare, s-a gândit numai la pățania lui, greu de explicat unei persoane, fie apropiată, fie străînă. A numărat zilele și orele.De-abia aștepta să se întoarcă la casă bunicilor și să se închidă în odaie, cu lădiță fermecată. Îi părea rău că n-a luat cu el tricoul acela, să-l îmbrace încă odată și să vadă dacă se repetă miracolul.
Săptămâna a trecut exasperant de încet, dar a trecut.
Ajuns la locul mult dorit, s-a închis, pe dinăuntru,și, cuprins de un tremur nervos, a scos din lada tricoul. L-a îmbrăcat și nu s-a întâmplat nimic. S-a uitat în oglindă și n-a văzut decît un tânăr surescitat, cu un trup prea mic pentru un tricou așa de mare. Deci n-a fost decât o închipuire, un joc înșelător. S-a simțit singur, trist și bolnav, cu o nevoie imperioasă de ocrotire, că în copilărie, când mama îl îngrijea de pojar.
Golit de gânduri, a întins mâna spre niște ziare vechi, citind grăbit — în diagonală — articole despre fotbal. Întâlnea nume de echipe, care îi erau total necunoscute: Ripensia, Carmen, Venus, Ciocanul, Juventus , C.F.R., Unirea-Tricolor, A.S Armata, Ferar, Dermata, Libertatea-Oradea, F.C Ploieșți, Oțelul-Reșița, Rată-Tîrgu Mureș, I.T.A
Paginile din mijloc ale unui ziar erau dedicate bunicului. Pe acestea le-a cercetat cu atenție. O fotografie mare îl arată pe celebrul portar la Montpellier, în sudul Franței, în mijlocul echipei noastre naționale. În planul doi, se zarea cordonul de polițișți care abia rezistă presiunii valului de admiratori.
Mugurel a făcut ochii mari, observind că în fotografie, de fapt, nu era bunicul Horia, ci — da, da, da! — el, nepotul. Bunicul avea altă statura. Mult mai înalt, cu umerii lați, cu gropițe în obraji și în mijlocul bărbiei. Neindoios că fotografia îl prezența pe Mugurel, așa cum este el zvelt, mic de înălțime, cu ovalul fetei perfect și bărbia un pic ascuțită. Zâmbetul, poziția, cu un umăr lăsat spre stîngă , vârful pantofilor apropiați spre interior, toate erau ale lui Mugurel.
Un alt articol din ziar relevă complexul de inferioritate creat de teribilul Cristocea celorlalți portari ( de altmiteri remarcabili) ai celorlalte echipe importante. Erau amintite nume că: Mircea David, Sadovsky, Pavlovici, Șepci.
Ziaristul cîtă numeroasele ziare străine, care au publicat un clasament valoric al marilor portari internaționali, situându-l pe Mugurel Cristocea imediat după spaniolul Zamora, înaintea austriacului Platzer și a cehului Planiska. Da, în ziar scria negru pe alb, nu Horia, ci Mugurel Cristocea. Mugurel chiar și-a amintit cum i-a fost arătat acest ziar în ziua apariției, de către Nicholas, chelnerul care-l servea în mod obișnuit la terasă ” Lido”. Mugurel a văzut cu ochii mințîi inotatoarele care făceau sărituri artistice de pe trambulină și balet subacvatic, anume că să fie văzute de el. În josul pagini, o reclamă : ” Barul Colorado lansează noul cocteil din sucuri naturale, White Devil Mugurel”
O altă notă, culeasă cu aldine, informa că plachetă fairplay a grupului ziariștilor profesionișți a fost oferită pentru a două oară, lui Mugurel Cristocea.
Multe titluri de știri: Croazieră cu vasul ” Egretă” pe Marea Neagră.Invitat de onoare, Mugurel Cristocea. Mugur spaima atacanților, în mijlocul diplomaților străini.Cum au inventat cliențîi florăriei „Riviera”, coșurile ornamentale „Pour toi, Mugurel”. Celebrul centru înaintaș Slătineanu declara: ” Nu mai întru pe teren când Mugur — Braț de Fier — se află în poartă.Nu este un om, este o mășînă infernală”. O ilustrată de la Chamonix : ” Al vostru Mugur”. La teatru ” Savoy” , Mary Gordon lansează slagarul: „Poți trage și cu pistolul / Muguras respinge golul” . Simpaticul Mugur Cristocea, invitat să conferențieze la Liceul de Fete „Iulia Hasdeu” despre : ” Apărarea, cel mai bun atac”.Pentru prima oară, la saloanele Fronescu , în locul reginei balului , s-a ales un rege: Mugur Cristocea. Scrisoarea emoționantă a unui copil: ” Nene Mugurel, va iubesc cel mai tare și mai tare, mai mult că pe Moș Crăciun”.
Tramvaiul 14 deraiază pe bulevardul Pache, vatmanul reușind să ferească un grup de eleve de la „Notre Dame de Sion”, care alergau după fotbalistul nostru : Mugur Cristocea. Federația engleză de fotbal, propune înființarea cupei: ” Mooghoor Christoch”. Tentativă de sinucidere — o tînără modista din stradă Mintuleasa trimite o telegramă cu un sigur cuvînt: „Ia-mă!” Destinatarul, care nu este altul decît Mugurel Cristocea, tace.Aruncată de tăcerea lui în brațele deznădejdii, tînără înghite gamaliile de la toate bețele din două cutii de chibrituri. (Total, 66 de gămălii, nu 80, cum ar fi fost normal. Așa sînt furați cumpărătorii.) Este salvată și marele portar îi duce lapte la spital. Trăiască dragostea ! Cristocea mărturisește: „E un secret și nu e, iau casetele Bousquet”.De vînzare la toate farmaciile și drogheriile. Prefectura Poliției Capitalei amendează 30 de șoferi care claxonează sub ferestrele lui Mugur Cristocea în noaptea dinaintea marelui meci. Se pare că este o manevră a echipei rivale. Cercetările continuă. Rapidul de Arad întârzie și Mugur Cristocea n-are timp să se aclimatizeze cu terenul. El propune editarea unui ” Mers al întârzierilor”. Răspuns pentru Roma, via Milano : ” Cristocea nu e de vânzare !”
Pe pagină următoare, Mugurel e fotografiat de A.N.E.F. Dedesubt, explicație : ” La antrenamentele portarului Cristocea, tribunele sînt pline că în zi de meci.”
Într-o altă poză, Mugurel, dansând la grădina-restaurant „Zissu” de pe Batiste, cu frumoasă Juju Pantazescu, de la „Alhambra”. Textul însoțitor relatează o întâmplare nostimă:
„Doi consumatori din local, pasionați după fotbal, zărindu-l pe neintrecutul portar la o masă, au început să se certe. Cel mai grizat dintre ei a spus ridicind vocea: Într-o bună zi , mi ți-l nimerește pe Mugur al vostru cu o bombă, un Bartha, un Marian sau un Coco Dumitrescu și o să-l vezi zburînd printre stele, înfășurat în plasa porțîi. Interlocutorul s-a ridicat și i-a aruncat în față mujdeiul de usturoi de pe masă. Cei doi au fost evacuați, scapind cu greu de furia mulțimii.Conducerea restaurantului i-a oferit regelui porțîi șampanie „Rhein” servită nu în cupa, ci direct în frapieră de argint. În grădina se află și primul dirijor al Filarmonicii, maestrul Sergiu Casbian, în compania magnificei stele a Alhambrei, Juju Pantazescu.Că un omagiu pentru marele sportiv, celebru dirijor s-a așezat la pian și a cîntat nouă melodie a lui Vasilescu: Asta-seară să dansezi numai cu mine. Delicioasă brună Juju l-a invitat la dans pe fotbalist, în aplauzele generale. A fost o seară de neuitat”.
Mugurel — tînărul nostru contemporan — și-a amintit, după ce a citit această notiță, că Juju Pantazescu avea un trup fierbinte, cu unduiri de sirenă și zâmbet enigmatic. O dată cu această amintire, s-a rupt vraja și s-a întors în prezent.
După o săptămâna, același joc.A desfăcut un pachet cu scrisori trimise din Paris pe adresa bunicului Horia și le-a citit. Culmea este că și aceste scrisori i-au deșteptat amintiri personale. O gingașă poveste de dragoste cu Marie-Jeanne Resnais, prima balerină de la Opera din Paris.
Pe Marie-Jeanne a cunoscut-o pe hipodromul Auteuil, în Bois de Boulogne. Ea a cerut să-i fie prezentată. El apărase cu o zi înainte într-o singură reprize a unei partide dramatice, trei lovituri de la 11 metri imparabile, după toți specialiștii în fotbal din întreagă lume.
La propunerea lui Marie-Jeanne, au mizat pe același cal, ales la întâmplare, Dauphin, și au cîștigat. Nu mult, dar nici puțîn. (Din scrisorile ei se putea reconstitui, aproape în amănunt, romantică legătură.)
Au pus laolaltă banii cistigati pe hipodrom și au decis, jucîndu-se, să nu se despartă până nu-i cheltuiesc pe toți. În seară aceea au cinat în Montmartre, la Au Roi des Coquillages, un restaurant cu specialități provensale, și noaptea au petrecut-o în continuare la Raspoutine.
În zori, s-au plimbat, prin ploaie, în Saint Germain des Preș. Au ajuns și la Hale și au mîncat mere direct de pe tarabă. Aveau un gust extraordinar, așa udate pe ploaie și parcă tot orașul mirosea a mere. În seară despărțirii, Marie-Jeanne a cumpărat întreg spectacolul Operei, numai pentru el. Un recital de excepție în onoarea unui singur spectator. Ea a dansat Oiseau Triste de Ravel.
De două ori l-a condus a două zi, pînă la Strasbourg, cu trenul și de două ori s-au întors în Paris, că să se sărute în Place Trocadero. Au vrut să mai întârzie despărțirea.
Mugurel a revăzut scenă când, în tren, Marie-Jeanne a pus capul pe umărul lui. Și părul ei mirosea că merele ude, că ploaia din Saint Germain. S-a întrebat, melancolic, ce-o mai face acum micuța Marie-Jeanne ?
Din camera alăturată s-a auzit glasul bunicii care-l chema la masă. A dezbrăcat tricoul și s-a uitat la un alt portret al bunicului. Mângâind ramă, ușor, cu vîrful degetelor, s-a tânguit.
– Bunicule, cineva a făcut o minune. Tu te-ai reîncarnat în mine. Eu sunt tu !Gura bunicului s-a strâns într-un rictus de nemulțumire și s-a auzit vocea lui:
– Mai nepoate, ia să faci bine să nu mai scotocesti prin lucrurile mele, auzi? …
Lovit de amețeală, Mugurel s-a prăbușit pe marginea unei canapele. Fotografia vorbea mai departe:
– Oricum, n-ai înțeles principalul ! Cum mă zobeam eu la antrenamente, consumul nervos la meciuri, răspunderea mea față de echipa, de câte ori am fost izbit de pământ, de stâlpii porțîi și de bocancii atacanților, carnea mea îndurerată, ambiția de a fi cel mai bun, de-atâtea ori plătită foarte scump.
Tricoul cu care te impopotonezi tu n-a fost alb de la început. A fost negru nepoate. L-a albit sarea din sudoarea mea. Și petele acelea maronii au fost niște pete la fel de roșii ca sângele meu. Știi, flacaias, luptele câștigate, nu însemnau pentru mine numai o victorie asupra altora, ci, mai ales, asupra propriilor slăbiciuni.
N-ai înțeles nimic sau ai înțeles greșit. Pesemne n-ai sprinteala din minte a bărbaților din neamul nostru. Ți-a luat ochii doar poleiala ambalajului. E păcat, mă nedreptatesti, tăicuță!… Hai închide capacul laditei.
Mugurel s-a ridicat în picioare și s-a rugat :
– Bunicule, mai stai, nu pleca!…
Fotografia a rămas tăcută, așa cum sunt, de altfel, toate fotografiile.
O poveste din cartea „Poiana cu zâmbete” scrisă de marele umorist român Dan Gr. Mihăescu.
FzR!!
