Astăzi, la cea mai lungă deplasare a Rapidului din ultimii 5 ani, ne-a fost dat să avem de toate: pitorescul unei comune maramureșene cu un stadion din apropierea căruia șuieratul locomotivelor acopereau indicațiile celor de pe banca tehnică, primul meci din România cu o asistență de aproape 1000 de spectatori, o inimoasă galerie giuleșteană ce ne-a făcut să tresărim de la auzul cântecelor noastre și dramatismul specific.
Chicotind la faptul că maramureșenii i-au trimis în primul 11 pe australianul Bakmaz, francezul Akhmatov și congolezul Luboya mi-am numărat pe degete, din vârful canapelei, golurile ce le va încasa veteranul dintre buturile lor.
Am înghițit repede în sec în minutul 17, pentru că tocmai Bota, acest Rogerio Ceni al Maramureșului, a executat lovitură de la 11 metri...
Drăghia a apărat sub privirele însă ale unui cer din ce în ce mai încruntat.
Singura tresărire, a mea de pe canapea și a băieților de pe remarcatul dreptunghi verde, impecabil întreținut, a fost două minute mai târziu la reușita lui Hlistei.
Și cam atât.
Pentru că de sus, parcă simțind amorțeala celor care astăzi poartă ilegal tricourile vișinii, cerul a plâns.
Torențial.
Marius Coman ( 67' și 80' din penalty ) își înscrie numele în istoria fotbalului mondial și aduce victoria Comunei Recea.
O victorie meritată, dorită și visată.
Rapidul își mai adaugă filantropic o nouă înfrângere amară.
Drumul spre București îi va părea poate cel mai lung.
Vestea bună este că am terminat cu meciurile ușoare, urmând ca din etapa viitoare să înfruntăm echipele cu pretenții la promovare.
FzR!!
