,,La 2 mai făceam nudism. La faţă eu am fost dintotdeauna urâtă, dar la corp eram mortală.
Mi-ar fi plăcut să pozez în Playboy, dacă ar fi existat, în primul rând pentru că nu mi-a păsat absolut niciodată de ce spune lumea despre mine şi aş fi pozat pentru că voiam să-mi arăt corpul. Îmi făcea o plăcere nebună să-mi arăt elasticitatea trupului, să mă joc în nisip.
Cu prietenii mei nu eram deloc curioşi să ne vedem părţile ruşinoase. Nu m-am gândit niciodată să mă uit acolo la prietenii mei. Nu vedeam nimic, parcă eram toţi de acelaţi sex.
Am fost îngrozitor de îndrăgostită de soţul meu, care era rapidist. Pentru că-l iubeam foarte tare şi pentru că voiam să-i devin necesară, nu numai în poezie şi în pat, ci şi în viaţa de toate zilele, m-am gândit că trebuie să-i potenţez toate bucuriile, împărtăşindu-i-le. Mergeam împreună pe stadion. Habar n-aveam de fotbal, dar dintr-odată am prins şi eu microbul. Nu putea să lipsesc de pe stadion în 1966 cînd Rapidul a câştigat primul său campionat. Acum Nino nu mai e şi mă uit la meciuri la televizor.
Acum, după trecerea anilor, când oamenii chiar nu prea mai au cu ce să mă surprindă, mă împrietenesc cu frunzele, cu pietrele, cu soarele, mă pomenesc vorbind cu pervazul ferestrei, certând clanţa uşii care se înţepeneşte.
Uneori, dimineaţa, înainte de duş, când mă duc la oglindă să văd cum mai arată trupul meu, fără cămaşa de noapte pe el, zâmbesc. Soarele îmi culcă umbra pe foaia de hârtie. Ies în balcon, îl văd după colţul blocului de vizavi. «Bună dimineaţa, ai grijă de mine», îi spun. Teiul a crescut până dincolo de marginea balustradei. O creangă îmi intră în balcon. Dau mâna c-o frunză. Simt materia ei moale, alunecoasă. Cele mai reuşite dialoguri le am cu fiinţele care nu vorbesc. Cred că ele ştiu cel mai mult.
O să-mi pun rochia pe dos, fiindcă pe mine mă prinde tot ce nu-i pe faţă. Regret pistruii care m-au părăsit... Fumez de la 16 ani, da niciodată n-am depăşit zece ţigări pe zi. Dacă mă las de fumat, nu pot scrie.
Cînd o să vină moartea să mă scoată la plimbare, normal, cu maşina ei de lux, o să mă răsfăţ, că n-o să mai am încotro.
Nu prea mai am prieteni, deşi mi se spune zilnic că aş fi foarte iubită. Fel de fel de fiinţe umane mă caută la telefon, unii mă trag de limbă, alţii îmi tot promit o întâlnire care ştiu că n-o să aibă loc niciodată. Cum fac faţă? Simplu, acum cincizeci de ani îmi plăcea să dansez french can-can, acum e mai greu. Sunt un Ford din 1931, ce vreţi?"
Nora Iuga, 93 de ani
Poetă, romancieră, traducătoare din limbile germană și suedeză.
FzR!!
