Rămas bun, Bătrâne!

Acolo va fi un nou stadion, din mileniul al III-lea, poate că o să se întâmple în timp util pentru următorul nostru vis european sau poate că este, deja, prea târziu. Dar la fiecare arenă care e pusă la pământ cu buldozerele pentru a lăsa loc viitorului e și ceva dureros ca o moarte.

Farmecul Giuleștiului

Nu trebuie să fii giuleștean ca să îi recunoști Giuleștiului farmecul. 
Și adevărul e că pătimim operând exclusiv cu ierarhii, fiindcă farmecul Giuleștiului nu trebuie socotit nici superior, nici inferior spiritului din alte și alte peluze. 
E suficient să nu uităm că Giuleștiul a fost mereu altfel. 
Altfel.

Englezii își numesc stadioanele temple, italienii le dau nume de sfinți – și unii, și alții au dreptate. 
Giuleștiul a fost aproape, foarte aproape, de ceea ce se cuvine să fie un templu al oamenilor, deloc sfinți, care rămân până la sfârșitul vieții oameni și ne dau chiar frumusețea vieții. 
Lor li se mai spune și oameni simpli, dar aceasta este doar o exagerare.

Nostalgia stadioanelor

Se spune că un om înainte să treacă ultima graniță își rememorează filmul vieții. 
Ce rememorează, atunci, un stadion înainte să cunoască tăișul, lama buldozerului? 
Stadioanele nu au dreptul la melancolie? 
Cine poate fi împotriva nostalgiei stadioanelor? 
Ce o fi văzut bătrânul Giulești înainte să cadă prăbușit în acord cu timpurile noi?

Marile meciuri ale Rapidului de odinioară, lupta pentru a rămâne demni chiar și în ligile mici, echipa modernă construită de Mircea Lucescu, primăvara europeană a lui Răzvan, pe Titus Ozon și pe Dănuț Lupu (apă bei, apă joci!), pe Nae Manea și pe Culae Lupescu, pe Rică Răducanu?, ultima partidă găzduită, un meci cu Înainte Modelu, în care s-a retras o legendă ca Pancu? 
Ce? Ce?

Asta înseamnă ceva

Nu e o întâmplare că Rapidul a atras dintotdeauna artiștii, boemii, rătăcitorii care știau să se uimească la glasul roților de tren, actorii, pianiștii, balerinii, poetele care urmăreau dansul grațios cu mingea în timp ce peluza avea vorba aspră și, nu o dată, te trăsnea mirosul acela de urină bărbătească, întâlnit și în târgurile, în oborurile și în gările de altădată.

Da, a existat o chemare a bătrânului Giulești, o sirenă a lui, pe care au cunoscut-o numai stadioane alese din marile orașe de poveste, de la Liverpool la Napoli și la Buenos Aires.

Asta înseamnă ceva.

Un om oarecare înspre cer

Între atâtea lucruri pe care le-am pierdut în tranziția noastră, nici n-am mai băgat de seamă când am irosit și iluzia că Rapidul va fi întotdeauna acolo.

Să vă povestesc o întâmplare: eram foarte tânăr cronicar și fusesem trimis înspre Giulești să relatez un neverosimil succes european cu o echipă germană. 
Eram însoțit de un fotoreporter și de un șofer, cum era odinioară.

Ne-am rătăcit în mulțimea în delir și în plin reportaj am pierdut șoferul, un om ca toți oamenii, nici tânăr, nici bătrân, un om chiar oarecare – în toată puterea bună a acestui cuvânt. 
Tristețea acelei pierderi a durat doar câteva clipe, apoi l-am văzut pe șoferul nostru înălțat înspre cerul Giuleștiului ca un zmeu.

Îl luaseră niște puști pe sus și îl ridicau ca pe un trofeu, chiuind cu nebunia unei bucurii de care nici nu mai știm cât ne este de dor.

sursa: Andrei Craciu pe gsp.ro

FzR!!