Acest mihai florea, cu siguranta incapabil sa explice existenta propriei sale echipe, sustine ca va notifica frf (institutia ce nu poate explica participarea in liga 1 a catorva echipe) privind interzicerea folosirii numele de Rapid.
Pentru stiinta dansului societatea AFC Rapid, continuatoarea UFC Rapid, a luat fiinta in anul 2001.
Nu intamplator la data de 25.06.
Aceasta societate infiintata dupa toate diligentele judecatoresti si juridice poarta numele de Rapid.
Aceasta societate si-a reluat activitatea sportiva in anul competitional imediat urmator desprinderii din societatea aflata in procedura de lichidare Rapid SA.
Titlul editorialului nu este ales intamplator.
Pentru ca la o simpla cautare pe google aflam faptul ca realizatorul acestui concurs este dnul Mihai Florea cu adevarat un om de teatru si cronicar dramatic disparut prea devreme din aceasta lume.
Din respect pentru cultura si informatie putem cere (in gluma!) interzicerea numelui de Mihai Florea, a oricarei persoane nascute dupa 1929.
Ca o ironie a sortii, in incheiere cu drept la replica la interviul publicat, dnul Mihai Florea este realizatorul si a emisiunii "5teaua fara nume".
Stadionul Giulesti, inca o marturie vie a istoriei noastre pline de
demnitate, pare in aceste zile victima unei noi umilinte.
Dupa ce insusi ANAF-ul a refuzat incasarea pana a chiar 3,2 milioane
de EURO (n.r. drepturile TV castigate in teren de Rapid), dupa ce proiectul
noii arene a devenit unul de modernizare/renovare, iar capacitatea s-a redus
pana la 15.000, titlurile de astazi anunta blocarea lucrarilor de la stadionul
Giulesti.
Motivul?
Litigiu între lichidatorul judiciar al SC FC Rapid SA şi Clubul Sportiv
Rapid, privind recuperarea si valorificarea a unor bunuri ce au apartinut
societatii aflate in procedura de faliment: aparate de aer
condiţionat, tabela de marcaj, porţi, fotolii la tribuna oficială, tencuiala de
pe pereti etc.
Evident neincercand sa consider faptul ca valorificarea bunurilor
existente si inexistente ale societatii falimentate intentionat vor recupera
prejudiciul adus statului provocat de insusi institutiile sale, imi permit o
singura intrebare:
"În momentul în care arbitrul a fluiera finalul jocului și obținusem calificarea, țin foarte bine minte și acum ce-am făcut. M-am întors către tribuna oficială și-am făcut un semn, un gest, de descătușare și mi-am dat jos sacoul și-am plecat", își începe Răzvan povestea, la 12 ani de la acel moment.
"Am avut nevoie de o descătușare, să ies, să mă eliberez și să fiu singur. A fost o chestie nebunească. Am ieșit de pe teren, în doi pași eram în afara stadionului și-am luat-o pe jos. Era un șofer de autobuz care asculta meciurile din cupele europene şi era atmosfera din Giuleşti, şi la un moment dat s-a uitat la faţa mea şi zice «Tu eşti?». Da, zic, am avut nevoie să plec mai repede şi merg cu dumneata unde mergi, şi unde poţi opri, într-o staţie, mă laşi şi pe mine. Nici nu mai știu ce-am făcut cu telefonul, nu aveam nimic la mine...", spune Răzvan.
Chiar dacă acumulase frustări şi supărări, pe care le eliberase la final de joc, a reușit să ajungă acasă și apoi la o petrecere alături de jucători și de patron.
Răzvan a vorbit pentru Observator și despre prima pagină a ziarului nostru, de după meciul cu Feyenoord.
"Pe coperta ziarului Gazeta Sporturilor a apărut o poză cu mine, mă surprinsese cu degetul în sus, m-a surprins perfect acea poză şi scria «UE pentru Copos».
M-a sunat foarte revoltat a doua zi, pe bună dreptate, şi m-a întrebat:
«Ce-i cu asta? Ce...? Ce e cu ea, către cine a fost gestul ăsta?».
Şi eu zic a fost un gest de descărcare împotriva celor care nu au fost alături de noi în perioada asta", spune Răzvan.
"Anii au trecut, au rămas amintirile şi chiar dacă au fost multe momente de tensiune, nu pot decât să-i mulţumesc domnului Copos. Eu și taică-meu, suntem singurii antrenori care am stat alături de el trei ani"
Răzvan Lucescu, fost antrenor Rapid
sursa: gsp.ro
Amintiri, emotii, pasiuni si nebunie. Pura.
Au trecut 12 ani de atunci.
Suficient cat sa credem ca este timpul sa urcam din nou in acel autobuz magic.
Suporterii adevarati, cei din dinastia Lucescu, patronii sinceri si Rapidul Nostru drag.
Cunoscut de mulţi drept cel mai tehnic jucător din toate timpurile.
Unii zic că e cel mai bun după Pele, alţii că e la fel de bun ca Pele.
El este Garrincha, pe numele său real Manuel Francisco dos Santos, jucătorul pe care problemele personale nu l-au oprit niciodată să joace fotbal la cel mai înalt nivel şi să devină un pilon de bază în naţionala Braziliei.
Născut pe 28 octombrie 1933 în provincia Pau Grande din Rio de Janeiro, Garrincha avea 3 defecte fizice: piciorul stâng era mai scurt cu 6 cm decât dreptul, coloana vertebrală o avea deformată, iar piciorul drept îl avea aplecat spre interior.
Pe lângă acestea, nici în familie nu ducea lipsă de probleme: trebuia să-i facă faţă şi tatălui său, un alcoolic notoriu care toată ziua nu făcea altceva decât să-şi înece viaţa în băutură. Însă, nimic din toate astea nu l-au oprit să ajungă în inimile brazilienilor şi să-şi primească porecla “The Joy of People”.
Şi-a început activitatea fotbalistică la centrul de copii şi juniori a clubului Pau Grande, de unde a plecat la Botafogo în 1953, club pentru care a evoluat 12 ani (236 de prezenţe şi 85 goluri) unde a cunoscut consacrarea la nivel înalt.
A fost un jucător complet, juca pe postul de atacant şi avea un control al balonului excelent, fler în faţa porţii, calităţi de excepţie pentru un fotbalist şi un simţ al pasei rar întâlnit, ce mai, era un talent desăvârşit şi un magician al fotbalului. Conducea mingea în dreptunghiul verde cu o eleganţă ieşită din comun, îşi ridiculiza adversarii cum nimeni nu o mai făcea.
Mulţi zic că dacă Garrincha nu exista trebuia inventat.
Dacă nu era Garrincha probabil nu am fi auzit niciodată de jucători precum Maradona, Messi, Ronaldo sau Neymar.
A jucat toată viaţa în Brazilia.
A debutat în fotbalul profesionist pentru Botafogo întrun meci contra formaţiei Bonsucesso, pe 29 iulie 1953, partidă în care a şi reuşit un hat-trick de senzaţie.
La prima sesiune de antrenament a uimit pe toată lumea când l-a ridiculizat pe internaţionalul brazilian Nilton Santos.
A devenit component de bază în naţionala Carioca contribuind decisiv la câştigarea Campionatului Mondial din 1958 şi 1962.
Alături de Pele, forma pilonii de bază ai naţionalei, iar când cei doi erau titulari, echipa nu a pierdut niciun meci în istorie.
Cei doi erau atât de buni încât se completau reciproc, iar când unul lipsea de pe teren, celălalt parcă nu se simţea bine.
Viaţa personală a lui Garrincha a fost o adevărată traumă pentru oricine.
Defectele fizice, problemele în familie şi viaţa extrasportivă l-au făcut să dea în patima alcoolului.
Aşa tată, aşa fiu!
Până să semneze cu Botafogo devenise tată şi soţ, iar după mondialul din ’58 a luat mult în greutate fiind exclus din lot pentru amicalul cu Anglia din ’59.
În aceeaşi lună cu amicalul respectiv, Garrincha plecase într-un turneu de pregătire în Suedia cu echipa sa de club, iar într-o seară a avut o aventură de o noapte cu o localnică, lăsând-o însărcinată.
Dar asta nu e totul, când s-a întors acasă în Pau Grande, s-a urcat la volan sub influenţa alcoolului pentru a face o tură şi într-un moment de uluială l-a lovit pe tatăl său cu maşina.
A fugit de la faţa locului, dar a fost găsit de autorităţi mai târziu.
Nu a fost singurul accident în care a fost implicat, au mai fost alte zeci, dintre care într-unul şi-a omorât şi soacra, dând cu maşina peste ea.
Garrincha a fost căsătorit de două ori şi are 8 fiice, dar zvonurile îl dau ca tată a 36 de copii din diverse aventuri.
Numai când te gândeşti prin ce a trecut şi câte greutăţi a avut în viaţă, îţi vine să te întrebi, oare cum o fi reuşit în aceste condiţii să se menţină la cel mai înalt nivel.
Povestea lui Garrincha poate fi împărţită în două secţiuni, pe de o parte e povestea fotbalistului cu un talent nemărginit care conducea balonul cu graţie şi pe de alta e povestea aceea dureroasă învăluită în tristeţe.
Mané Garrincha s-a stins din viaţă la 50 ani, pe 19 ianuarie 1983, de ciroză la ficat, după ce a intrat în comă alcoolică la Rio de Janeiro.
Cu un an înainte a fost internat în spital de 8 ori, iar înainte să treacă în nefiinţă era în deplinătatea facultăţilor mentale.
Pe piatra funerară stă scris: ” Here rests in peace the one who was the Joy of the People – Mané Garrincha.”
Arena care astăzi se numeşte Estádio do Maracanã a purtat vreme de câţiva ani numele Estádio Mané Garrincha.
Şi în ziua de azi vestiarele sunt numite după cei doi mari coloşi ai fotbalului brazilian, Garrincha (gazde) şi Pele (oaspeţi).
Garrincha e omul pentru care fotbalul a însemnat detaşare de probleme şi greutăţi, care a găsit în fotbal un refugiu sufletesc.
Rapiduletul, capriciosul fotbalului romanesc, pare cu la fel de multe defecte: din filele istoriei sale razbate mai mult agonia decat extazul, iar drumul spre inaltimile performantei la fel de lung, precum adancurile ligilor inferioare.
De fiecare data Rapiduletul a insemnat cel mai dulce rasfat pentru sufletele ce s-au inchinat lui.
Rapiduletul, omologul european al magicianului Garrincha, a insemnat bucuria oamenilor simpli.
Se spune ca Rapiduletul are peste 44 de copii, iar aventurile sale amoroase continua.
Aproape de sarbatorirea a celor 94 de ani, Rapiduletul isi savureaza berea, cu gandul ca in curand va destupa sampania.
Rapiduletul la fel ca virtuozul brazilian, daca nu exista trebuia inventat.
Din simplul motiv ca oricat de dificiala sau neinteleasa este viata, in fiecare din noi exista forta de a ne aduce o bucurie de sine sau rasfat sufletesc pentru cei din jur.
Pentru simplul motiv ca Iubirea Infinita, este intotdeauna rasplatita.
Chiar daca rabdarea ar trebui sa ne fie mare, cel putin la fel cat increderea.
Mai multe orase se bat pentru titlul de leagan al fotbalului romanesc, disputandu-si onoarea de a fi primul loc de pe actualul teritoriu al Romaniei unde s-a desfasurat pentru prima data un joc de fotbal.
In urma cu cativa ani, in timp ce cauta informatii despre un strabunic, arhitectul bucurestean Gheorghe Radu Stanculescu a descoperit un document din arhivele Marinei Militare Britanice in care se vorbeste despre prima partida de fotbal din istoria “sportului-rege” din tara noastra, jucata in 1855.
Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS Cockatrice, o canoniera de 330 de tone si 40 de metri lungime, cu propulsie mixta - vele si motor cu abur, care avea un echipaj de 40 de marinari si care era folosita la patrulare si servicii de escotare pentru navele comerciale occidentale ce efectuau comert cu cereale, intr-o zona nu foarte sigura in acea perioada, cand trupele ruse, turce, austro-ungare si din tarile romane incercau sa isi impuna suprematia la gurile Dunarii.
Locotenentul de marina R.M. Gillson ii adresa acest document din 26 ianuarie 1866 Amiralului Lord Clarence Edward Paget, comandantul flotei Royal Navy din Marea Mediterana, pentru a ii raporta ca a ordonat, pentru a scapa de tantarii purtatori de malarie si alte boli infectioase, sa fie "schimbat locul de ancorare obisnuit al vasului intr-o alta locatie, unde acesta este de acum expus brizelor si langa care se afla un camp care serveste drept un excelent teren de recreere pentru cricket, quoits (n.r. - joc in care participantii incercau sa infiga de la distanta un inel de metal intr-un tarus) si fotbal".
Desi locul acestui "camp de recreere" nu a fost mentionat cu exactitate, din document reiese ca nava britanica HSM Cockatrice patrula intre Galati si Tulcea, iar marinarii britanicii au jucat pentru relaxare si pregatire fizica si i-au invitau sa participe si pe localnicii din Partizani, localitate tulceana de pe Bratul Sulina din Delta Dunarii.
Deci, aceasta este prima atestare a fotbalul pe teritoriul Romaniei.
Pana la aparitia acestui document, se credea ca primul meci de fotbal disputat in Romania s-a jucat la Arad, in 1888, unde diverse surse aminteau ca in imprejurimile orasului de pe Mures, in zonele Ceala si Padurice, "un grup de tineri batea mingea".
Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner, care studiase stomatologia la Londra, a adus in tara o minge de fotbal si regulile scrise pe o hartie.
Pe 15 august 1899 s-a constituit Societatea de Fotbal Arad, eveniment care a prilejuit un meci amical intre doua echipe locale pe terenul viran de langa Uzinele de Vagoane Johann Weitzel Arad, pe care ulterior s-a construit primul stadion din Romania, Vagonul, vandut de Primarie, in 2006, pentru a se deschide un supermarket.
Tot in 1899 s-a constituit primul club de fotbal, numit Atletic Club Arad (AAC), iar pe 2 noiembrie 1899 acest club a disputat un meci demonstrativ, pe teren propriu, cu echipa Universitatii din Budapesta, care a castigat intalnirea cu scorul de 10-0.
Timisoarenii spun ca ei au jucat primii fotbal pe teritoriul Romaniei, pentru simplul motiv ca pe 25 iunie 1899, pe terenul Asociatiei Cicliste "Velocitas", s-a organizat o serbare scolara, iar elevii claselor a VI-a si a VII-a de la Liceul Piarist au jucat primul meci de fotbal din tara noastra la care s-au vandut bilete si s-au respectat regulile moderne, terminat cu o remiza alba.
Primul meci intre reprezentantele celor doua orase a avut loc pe 21 septembrie 1902, intre FC Timisoara si Clubului Atletic Arad, terminat cu scorul de 2-5, pentru ca la revansa aradenii sa se impuna din nou, cu 5-0.
Desi la Bucuresti se juca fotbal fara reguli inca din 1893, pe un teren viran de langa Podul Mogoşoaia (Calea Victoriei in apropiere de Piata Victoriei), primele meciuri se jucau intre echipe formate exclusiv din muncitori englezi si germani, angajati in industria textila sau petroliera la Bucuresti, Ploiesti sau Campina, la care romanii erau doar spectatori.
Primul club, Olimpia Bucuresti, a fost infiintat abia la 15 octombrie 1904 de catre tineri studenti straini si romani.
Autor: Gabriel Chirea, sursa: sport.ro
In 1837 Effingham Grant, pe atunci de doar 16 ani, era angajat nu departe de cel mai iubit cartier bucurestean.
La varsta copilariei, povestea sa si a cartierului ce avea sa devina capitala Bucuresti-ului, pare sa contrazica investigatiile arhitectului bucurestean Gheorghe Radu Stanculescu.
Giulestiul pare sa insemne leganul cel dintai al fotbalului romanesc.
Si daca nu a fost asa, cel putin nuanta englezeasca a povestii fotbalului pe aceste meleaguri ramane.
