"A plecat de lîngă apă. A jucat toată viaţa la Rapid. S-a reîntors pe baltă. O furtună îl lua de lîngă suflarea giuleşteană acum patru decenii…
Nu faultase dur niciodată. Acum, o făcuse. Neintenţionat, dar asta conta mai puţin. Portarul Farului era culcat în nămol şi gemea. Cînd s-a ridicat, avea nasul plin de sînge. L-a văzut, şi şi-a pus mîinile pe cap. Arbitrul nu l-a certat, fusese doar un duel de corner, dar el nu mai putea juca. Îi tremurau picioarele. ”Eu, eu am făcut una ca asta?” Vorbea singur în timp ce ieşea de pe gazon. Îi era imposibil să mai continue meciul…
De-acasă de la Panit Istrati
Fănică plecase din Tîrgul Brăilei, de la doi paşi de bifurcaţia căii ferate ce o lua din staţia CFR spre Galaţi şi spre portul oraşului. Divizionara Franco – Română avea nevoie de o pepinieră. Aşa apăruse A.S. Brăiliţa, pe maidanul acela se bătea mingea. Era, de departe, cel mai bun. Mîngîia balonul cu capul sus, avea viteză. După ”miuţe”, care se terminau cu scorul de 25-25, se mergea la scaldă, în Dunăre. El, nu băga nici măcar piciorul! Haha! Născut în Brăila, dar fără drag de apă!
Războiul începuse să-şi arate primii colţi cînd nea Costică Bauer l-a tras înspre Rapid. ”Tată, mă întreabă gazetarii, cum să te scrie corect?” ”Filote, de-al nostru, cînd o fi să joc prost. Filotti, ca marea actriţă, cînd le-oi sparge plasele!”, glumea.
A jucat pe Giuleşti toată viaţa. Vreo 200 şi ceva de meciuri. I-a prins pe Costea, pe ”Giusy” Baratky ori Ionică Bogdan. A schimbat pase cu nea Tinel Stănescu sau Bazil Marian. Le-a arătat cum se face un stop pe piept elegant lui Seredai, Greavu – ”Cauciuc” sau chiar marelui năsos Ozon.
Înghiţit de ape
Pe la un meci cu Flamura Roşie Arad, cu Alexandru Toth la centru, mingea l-a curentat, puţin, pe stînga. Nimeni n-a văzut nimic. El s-a oprit. A rostit doar atît: ”Henţ!” A zărit privirile nedumeriţilor. A adăugat: ”Băi, chiparoşilor, ce vreţi, să-l păcălesc pe Nea Sandu?” Ce puteau să-i mai zică? După 86 de goluri la Rapid şi vreo 15 ani bătuţi pe muche, s-a tras iar lîngă Dunăre. Dacă ”fluture” nu ştia să facă, măcar să arunce băţul. Un amic îi vorbise despre nişte monştri, la o zvîrlitură de undiţă de Cernavodă, la pod. Era bucuros. Rapiduleţul mergea bine. Cu o săptămînă în urmă, cu nea Nicu Rainea la mijloc, trecuse de CFR Cluj. A zis să înveţe o rîmă, două, să înoate, apoi să se tragă lîngă tranzistor, să asculte derbyul cu Craiova. O furtună s-a iscat din senin.
Culae Lupescu, Dan Coe şi Sandu Neagu au aflat în vestiarul din Bănie că marele Ştefan Filote fusese înghiţit de ape. Sînt 41 de ani de atunci…"
un editorial de Catalin Oprisan
miercuri, 25 noiembrie 2015
De la Dunare la Dunare, via fotbal: Legendarul Stefan Filote
19 septembrie 1922. Ploile reci biciuiau nemilos ulitele Brailitei. Comuna inlemnise, atipind in sunetele seci de cobza ale lautarilor negriciosi, prinsi din urma de timp.
Moasa Varvara urla bucuria in casa salahorului Filote, tinand in bratele-i vestejite un pui de om. I-au zis Stefan. Parintii ii mangaiau crestetul fara preget, incercand sa-i linisteasca zburdalnicia. In zadar, caci isi lovea tatal cu piciorusele in barbia ascutita de fiecare data cand il inalta la cer.
Anii curgeau odata cu Dunarea, iar Stefan, ajuns la varsta ingrata a primelor amoruri, batea mingea de carpa pe maidanul nisipos de langa podul dintre comuna si oras. Nu obosea niciodata, mandru ca mostenise taria tatalui, care de tanc incarcase slepuri cu grane pentru a-si castiga painea.
Tot la Dunare urma sa ajunga si el. Stia ca viata-n mahala ti-o croiai doar cu spinarea in furnicarul din port. Stefan tragea de copilarie in fiecare dimineata, manjind untura pe o coaja de paine uscata si apoi gonind spre locul unde-l asteptau baietii si mingea.
Stefan lovea balonul ca nimeni altul. Ochii mari si negrii ii sclipeau de fiecare data cand isi vedea tovarasii cum bateau din palme la fiecare gol al lui. Sase-sapte ceasuri treceau ca-ntr-o clipita, iar suieratul lung al trenului anunta sfarsitul meciului. Scorul nu-l mai stia nimeni.
In zilele de vara, cand portile faurite din trei scanduri parca luau foc, baietii nu mai asteptau trenul. Ascundeau mingea in tufisurile de langa pod si coborau spre apa. Vremea scaldatului il mahnea pe Stefan, care isi racorea trupul turnandu-si in cap apa dintr-o ciutura. Era gata de inca o "miuta", insa, cand se vedea singur, pornea si el spre Dunare.
Desi se indeparta, gandul ii ramanea la primul sut din acea zi. Doar pentru el mingea avea viata si soarta.
Soarele ardea aprig. Stefan ramanea fara aer, insa tot nu se incumeta sa se apropie de mal, sa ia apa macar in causul palmei si sa se stropeasca. Blestema Dunarea ca un vladic pe raspopiti. Nu stia sa inoate si nici nu vrea sa invete.
In noptile reci, cand nucul din curte trosnea amenintator, isi gasea culcusul intr-un cojoc de oaie, strans ca un ghem si asculta istorisirile tatalui, povesti cu mateloti pierduti in Dunare si bocete de vaduve tinere. Ura apa cu sete!
Pe cand avea 17 ani, baietasului de pe maidan i se dusese faima, numele lui ajungand la urechile unui negustor evreu, patronul echipei Franco-Romana din Divizia B, lider in sezoanele 1935-1936 si 1939-1940.
Evreul l-a luat de langa pod si si l-a dus pe micutul stadion de la marginea comunei Brailita, unde astazi se afla Uzina Progresul. Devenise jucator al pepinierei echipei: AS Brailita.
Era in al noualea cer. Stefan lovea acum mingea pe "stadionul cu copertina ca pe Highbury", cum descria marele jurnalist sportiv Ioan Chirila arena echipei Franco-Romana, intr-una din numeroasele sale carti.
La un meci din Cupa Romaniei, la inceputul anilor '40, dupa ce maresalul Antonescu ordonase ostasilor sa treaca Prutul, Costica Bauer-Ardeleanu, functionar la Caile Ferate si presedinte al Rapidului, cel care a adus echipamentul visiniu in Giulesti, este naucit de jocul lui Stefan. Nu vazuse in viata lui un jucator cu o asemenea viteza. Era un titirez de titan.
Bauer i-a spus sec, dupa meci: "Rapidul te asteapta!". Cerul ii cazuse in cap tanarului brailean, insa s-a dezmeticit repede si s-a urcat in trenul care i-a schimbat viata. Nici lacrimile mamei nu l-au oprit. Glasul rotilor de tren il surzise.
Costica Bauer: "Tata, ma intreaba gazetarii, cum sa te scrie corect?"
Stefan Filote: "Filote, de-al nostru, cand o fi sa joc prost. Filotti, ca marea actrita, cand le-oi sparge plasele!"
Din 1942 si pana in 1957, Stefan Filote a jucat pentru Rapid. I-a avut coechipieri pe legendarii Ion Costea si Ionica Bogdan, pe "minunea blonda" Gyuszi Baratky, pe "zimbrul" Tinel Stanescu, pe "bombardierul" Bazil Marian.
Dupa aproape 200 de meciuri jucate, dupa 86 de goluri, Filote se retrage, refuzand postul de antrenor. Avea 35 de ani, din care 15 petrecuti in Giulesti. Sangele care ii curgea prin vene era visiniu, nu rosu.
28 septembrie 1969. "Lupul de la Dunare" isi omora timpul cu pescuitul. Plecase pe Dunare, cu barca, in apropiere de Podul de la Cernavoda. Auzise ca acolo pestii sar pe mal.
Era racoare, soarele se ascundea in spatele norilor.
Stefan asezase radioul caruia ii ridicase antena spre cer intr-un colt al barcii. Pregatea momeala. In cateva minute, Rapidul sosea pe unde: Divizia A, etapa 7, Universitatea Craiova-Rapid Bucuresti.
Cerul se innegrise. O furtuna apare de nicaieri si rastoarna barca. Braileanul ajunge pe fundul Dunarii intr-o clipita. Nu se zbatuse.
Tot la Dunare urma sa ajunga si el. Ura apa cu sete!
Stefan Filote: "Cel mai fericit moment a fost in 1942, cand am castigat Cupa cu 7-1, in finala cu U.Cluj. As vrea sa spun cateva cuvinte despre publicul din Giulesti: niste oameni entuziasti, care vin in fiecare saptamana, pe ploaie, lapovita, canicula sau vant naprasnic, sa-si poarte pe aripi echipa spre victorie."
Ion Costea: Baratki e cel mai mare jucator roman pe care l-am vazut!
Ion Costea a făcut parte din marea echipă a Rapidului, care a dominat Cupa României în anii `30.
S-a ocupat apoi de munca cu tinerii fotbalişti, fiind primul antrenor emerit din România şi crescându-i, printre alţii, pe Puiu Ionescu, fraţii Dumitriu, Manea, Dumitru, Neagu.
S-a ocupat apoi de munca cu tinerii fotbalişti, fiind primul antrenor emerit din România şi crescându-i, printre alţii, pe Puiu Ionescu, fraţii Dumitriu, Manea, Dumitru, Neagu.
Sport365: Cum aţi început să cochetaţi cu fotbalul?
În 1935, jucam la CFR Cluj în Divizia B şi evoluam în zonă, pe la Bistriţa, pe la Satu Mare, ne dădeau şi nouă câte un pachet de tutun.
Sport365: Cum aţi ajuns la Bucureşti?
Eram tehnician la gara din Cluj, dar am vrut să vin la Bucureşti. M-am suit în tren într-o sâmbătă cu Rǎşinaru, care juca half-centru – „Roşu", cum îi ziceau prietenii - aveam bilete gratuite ca angajaţi ai cǎilor ferate, şi am plecat la Bucureşti.
Eram copii proşti pe vremea aceea, ne-a fost ruşine să vorbim la stadion cu cineva, şi ne-am întors acasǎ.
Eram copii proşti pe vremea aceea, ne-a fost ruşine să vorbim la stadion cu cineva, şi ne-am întors acasǎ.
Sport365: Şi totuşi, aţi ajuns până la urmă la Rapid!
Am mai stat vreo două săptămâni şi i-am zis lui Răşinaru: „Măi Roşule, eu cunosc pe cineva la Bucureşti şi mergem iar acolo.", dar nu era adevărat. Am plecat din nou cu trenul şi ne-am dus pe Berthelot. Acolo era preşedintele echipei de fotbal, Constantinescu. Am bătut la uşă şi… trebuie să ai şi noroc în viaţă! Când a deschis uşa să intru, era cineva care mă cunoştea de la căile ferate, era transferat de la Cluj, şi îmi zice: „Ce faci dom’ Costea?", şi adaugă: „Răşinaru şi Costea, băieţi buni!" Ne-a transferat în Capitală cu 1.500 de lei pe lună. Când am ieşit, l-am întrebat pe Răşinaru: „Ce a zis, că ne dă 1.500 de lei pe an?", deşi înţelesesem prea bine. (râde). „Nu, Ioane, 1.500 pe lună.". Aveam 3.800 de lei de la CFR şi
aceştia erau peste salariu. Am revenit acasă, n-am spus nimănui nimic, şi a venit o hârtie, cum că Răşinaru şi Costea sunt transferaţi la Atelierele CFR Griviţa, la serviciul tehnic.
aceştia erau peste salariu. Am revenit acasă, n-am spus nimănui nimic, şi a venit o hârtie, cum că Răşinaru şi Costea sunt transferaţi la Atelierele CFR Griviţa, la serviciul tehnic.
Toate CFR-urile erau în legătură, dar dominau cei de la CFR Bucureşti, Rapidul de azi. Ca şi dovadă, ne-au transferat cu uşurinţă în Capitală, atunci când au dorit, directorul general a aprobat mutarea. Clubul avea relaţii la regionalele de căi
ferate, şi după noi l-au adus şi pe Teuşan. Şi am rămas aici 72 de ani, am avut un serviciu splendid, am jucat fotbal, am antrenat, am rămas devotat clubului.Eu toată viaţa am ţinut cu toate echipele căilor ferate. Eu aş vrea să câştige campionatul fie Rapid, fie CFR Cluj!
ferate, şi după noi l-au adus şi pe Teuşan. Şi am rămas aici 72 de ani, am avut un serviciu splendid, am jucat fotbal, am antrenat, am rămas devotat clubului.Eu toată viaţa am ţinut cu toate echipele căilor ferate. Eu aş vrea să câştige campionatul fie Rapid, fie CFR Cluj!
Sport365: Cum a fost la Cluj?
Pe vremuri, am jucat la România Cluj, la juniori, cu Bindea (n.r. viitoarea extremă a Ripensiei). Apoi am trecut la CFR Cluj. Acolo erau foarte mulţi ardeleni, jucau şi câţiva maghiari, dar nu am făcut niciodată caz de aşa ceva. Mulţi dinte
jucătorii români din echipă ştiau ungureşte. Trebuie sǎ recunoaştem cǎ totuşi ungurii au înfiinţat gruparea în 1907, Ardealul fǎcea parte din Austro-Ungaria la momentul respectiv, însǎ apoi echipa a fost condusă de români, aşa era pe
vremea când jucam eu acolo. Noi i-am respectat mult pe jucătorii maghiari alǎturi de care am evoluat, precum Baratki, Silaghi sau Mureşan – aşa îi spusesem noi, avea alt nume. Nu era campionat divizionar atunci, se juca pe ligi. Am evoluat în prima echipă a CFR-ului la 18 ani, iar Răşinaru a făcut-o la 16 ani.
jucătorii români din echipă ştiau ungureşte. Trebuie sǎ recunoaştem cǎ totuşi ungurii au înfiinţat gruparea în 1907, Ardealul fǎcea parte din Austro-Ungaria la momentul respectiv, însǎ apoi echipa a fost condusă de români, aşa era pe
vremea când jucam eu acolo. Noi i-am respectat mult pe jucătorii maghiari alǎturi de care am evoluat, precum Baratki, Silaghi sau Mureşan – aşa îi spusesem noi, avea alt nume. Nu era campionat divizionar atunci, se juca pe ligi. Am evoluat în prima echipă a CFR-ului la 18 ani, iar Răşinaru a făcut-o la 16 ani.
Sport365: Câte finale de Cupe aţi prins la Rapid?
Şase, dar nu am jucat în toate! Din păcate, am mai fost şi accidentat.
Sport365: Aţi jucat şi la CFR Braşov…
In 1936 au venit la Rapid Raffinski, Baratki, Mişu Lengheriu. Raffinski era un jucător de clasă, cu vreo 10 ani mai mare ca mine. Nu mai prindeam echipa, şi am mers la conducere şi le-am solicitat: „Nu vreau să stau rezervă aici, împrumutaţi-mă la CFR Braşov." M-au dat, dar eu veneam şi mă pregăteam în Bucureşti, nu am făcut niciun antrenament acolo! Eram mijlocaş, jucam mai bine decât toţi ceilalţi, şi m-au lăsat în pace.
Eram singurul român de acolo. Mai era unul singur, dar nu prea juca… Cu ungurii mă înţelegeam în română, toţi ştiau sǎ vorbeascǎ! La Braşov am stat doi ani şi am jucat în Divizia B. Ne-am confruntat cu Ripensia într-un meci, care avea drept echipieri pe Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay şi l-am reîntâlnit şi pe Bindea! L-am ţinut aşa de bine, am jucat excepţional, n-a mişcat nimic! I-am zis: „Dacă te duci la WC vin după tine, că aşa mi s-a trasat." Atunci m-au revăzut cei de la CFR
Bucureşti şi m-au luat înapoi, pentru că mijlocaşii erau creierul echipei, iar eu eram mijlocaş!
Bucureşti şi m-au luat înapoi, pentru că mijlocaşii erau creierul echipei, iar eu eram mijlocaş!
Sport365: Aţi revenit deci la Rapid, unde aţi fost coechipier cu marele Baratki…
Am avut o echipă trăsnet! Ţin minte când îi pasam balonul lui Baratki, şi el zicea nervos: „Aşa dai tu la mine?", că nu
ştia foarte bine româneşte, vorbea mai stricat. Apoi s-a terminat meciul şi a venit la mine la cabine, m-a pupat, şi a zis: „Costică dragă, la mine suflet bun. Nu spun cu răutate. Când vrei să dai la mine, uită, uită, nu vine nimeni, lasă mingea şi şutăm."
ştia foarte bine româneşte, vorbea mai stricat. Apoi s-a terminat meciul şi a venit la mine la cabine, m-a pupat, şi a zis: „Costică dragă, la mine suflet bun. Nu spun cu răutate. Când vrei să dai la mine, uită, uită, nu vine nimeni, lasă mingea şi şutăm."
Avea o precizie nemaivăzută, şuta de 5-6 ori la rând, spunea „Dau în bară!", şi acolo dădea, şi cu stângul, şi cu dreptul.
Cred că a fost născut pentru aşa ceva! El nu avea pregătire şcolară, făcuse doar 4 clase primare şi cam atât. În 1936 a fost adus de la Crişana ca să joace la CFR Bucureşti.
Cred că a fost născut pentru aşa ceva! El nu avea pregătire şcolară, făcuse doar 4 clase primare şi cam atât. În 1936 a fost adus de la Crişana ca să joace la CFR Bucureşti.
Sport365:
A preferat să vină să joace în România după ce evoluase în Ungaria…
A preferat să vină să joace în România după ce evoluase în Ungaria…
El jucase la Hungaria Budapesta pe la 19-20 de ani, jucase şi în naţionala lor, apoi revenise la Oradea, acolo unde se
născuse. Când s-a cedat Ardealul, în 1940, i-a venit scrisoare din Ungaria, să ină din nou acolo, am vazut-o cu ochii mei, dar a refuzat. Alţii au mers să joace la Oradea, au luat un titlu al Ungariei, dar el nu a vrut, a zis că e născut în România şi rămâne aici. Probabil l-a influenţat şi soţia lui, care era evreică, o femeie de mâna întâi. După ce el a murit, s-a recăsătorit cu un grec şi a plecat din ţară.
născuse. Când s-a cedat Ardealul, în 1940, i-a venit scrisoare din Ungaria, să ină din nou acolo, am vazut-o cu ochii mei, dar a refuzat. Alţii au mers să joace la Oradea, au luat un titlu al Ungariei, dar el nu a vrut, a zis că e născut în România şi rămâne aici. Probabil l-a influenţat şi soţia lui, care era evreică, o femeie de mâna întâi. După ce el a murit, s-a recăsătorit cu un grec şi a plecat din ţară.
Baratki a murit la 51 de ani, îi cam placea să bea, fuma 40-50 de ţigări pe zi, probabil şi de aici i s-a tras. A avut însă un suflet nemaipomenit, a fost un om de o corectitudine exemplară.
Sport365: Care e cel mai mare jucător român pe care l-aţi văzut?
Baratki! Faţă de Dobrin, şuta formidabil cu ambele picioare, avea o detentă nemaipomenită. La fel, Hagi e mic copil pe
lângă el, dribla extraordinar, era un tehnician desăvârşit, oprea mingea şi pe deget. Iar pe lângă toate acestea, avea şi un suflet bun!
lângă el, dribla extraordinar, era un tehnician desăvârşit, oprea mingea şi pe deget. Iar pe lângă toate acestea, avea şi un suflet bun!
Sport365: De la meciurile cu Venus ce vă aduceţi aminte?
Venus era echipa oraşului şi aveau susţinere şi de la generalul Marinescu, noi eram echipa căilor ferate. Nu ne-a bătut niciodată Venus în Cupa României! Aveau echipă foarte bună pentru că aparţineau de minister şi chiar primeau bani mulţi. Din pǎcate, i-au desfiinţat după război!
Sport365: E adevărat că au fost arestaţi rapidişti după o victorie cu 2-1 în Cupăîmpotriva Venusului?
Generalul Marinescu a făcut multă gălagie atunci! S-a făcut din partea noastrǎ, a lui Bauer, care era conducător, o cerere de rejucare pentru că au zis că le-am dat gol din ofsaid, dar eu nu-mi aduc aminte de o arestare a unor jucǎtori. Cred că sunt bancuri, nimic nu este adevărat. La rejucare i-am bătut cu 4-2! Era 4-1 pentru noi şi, când mai erau 10 minute, Vintilă Cossini l-a strigat pe Bodola, era la 16 metri de poartă, i-a dat pasă, şi el a dat gol. Practic, a râs de ei.
Sport365: Campionatul de ce nu aţi reuşit să-l câştigaţi niciodatǎ?
Nu ştiu de ce, nu ştiu… (râde). Noi ne-am specializat în Cupe! Vintilă chiar spunea: „Ce e aia campionat? In Cupă ai pierdut, la revedere, în campionat poţi să pierzi mai multe meciuri şi totuşi să îl câştigi." Ne cam lucrau în campionat, Marinescu mai vorbea cu arbitrii, erau vremuri grele atunci. De multe ori terminam pe locul 2, dar în Cupă nu au reuşit să ne facă nimic, i-am bătut de câte ori i-am prins.
Sport365: Cum aţi reuşit să vă impuneţi în echipa Rapidului?
Prin 1940, Vintilă Cossini, care era student la Politehnică, s-a dus să îsi dea examenele, trebuia să termine facultatea şi
avea nişte restanţe. A lipsit de la antrenamente 2-3 săptămâni. Pe mine m-au mutat din mijlocaş stânga în mijlocaş dreapta, unde îmi plăcea mie, asa jucasem şi la Cluj. El nu a mai putut să intre în locul meu şi a plecat. Vorba lui Cârjan, să nu laşi pe nimeni să joace în locul tău, că nu se ştie dacă mai poţi să intri.
avea nişte restanţe. A lipsit de la antrenamente 2-3 săptămâni. Pe mine m-au mutat din mijlocaş stânga în mijlocaş dreapta, unde îmi plăcea mie, asa jucasem şi la Cluj. El nu a mai putut să intre în locul meu şi a plecat. Vorba lui Cârjan, să nu laşi pe nimeni să joace în locul tău, că nu se ştie dacă mai poţi să intri.
Sport365: Ce vă aduceţi aminte despre Cupa Europei Centrale?
A fost cea mai mare performanţă a noastră. Am jucat cu Gradjanski Zagreb şi am făcut 2 meciuri nule. Trebuia o partidă de baraj, şi s-a disputat la Subotica, deşi noi nu am vrut acolo. La rejucare, în primul minut ne-au dat gol! Şi dă-i şi dă-i, pleacă Ionică Bogdan şi egalează, intrăm în prelungiri! Arbitrul cam trăgea cu iugoslavii… A prins Mişu Lengheriu o minge pe piept, şi le-a dat un penalty! Ne-am repezit la arbitru, l-am şi înjurat. Petrică Rădulescu zice: „Eu mă duc în dreapta, dacă am noroc, bine, dacă nu…". Vine unul, pune mingea la punctul cu var, tremura, se retrage. Vine altul, tremura şi el,trage, Petrică pleacă în dreapta, ăla trage în stânga, dar pe lângă!
Sport365: Şi s-a ajuns la tragerea la sorţi…
Tipul care trebuia să îi reprezinte pe Gradjanski la tragerea la sorţi, cred că voia să şi aranjeze ceva, a întârziat. Cel care trăgea la sorţi a pus în pălărie, a extras, iar Bauer, care ne reprezenta, a venit de acolo strigând „Rapid, Rapid", şi am rămas în finală.
Finala nu s-a mai jucat, pentru că n-au mai vrut ungurii de la Ferencvaros. Incepuse războiul, fusese cedat Ardealul. Le-am propus să joace unde doresc ei, la Praga, la Berlin… n-au vrut!
Sport365: V-aţi dori să mai reveniţi în teren?
Dacă aş fi din nou tânăr, aş reveni! (râde) Şi să am mintea de acum! Baratki îmi tot spunea să gândesc pe teren să ştii cine e în stânga ta, cine e în dreapta ta! Fotbaliştii de azi nu ştiu nici măcar cine este lângǎ ei.
Sport365: Care este cel mai frumos moment din cariera de jucător?
Sunt foarte multe… Atâtea Cupe şi meciuri din străinătate, pe la Atena în Turcia sau în alte ţări… Ni s-a cântat imnul
naţional, a venit Regele să dea mâna cu noi, stăteam drepţi…
naţional, a venit Regele să dea mâna cu noi, stăteam drepţi…
Apoi, sunt primul antrenor emerit din România. Clubul împlinea 50 de ani şi au trimis la federaţie o cerere prin care să mă facă antrenor emerit. Dar n-am primit nici un ban pentru asta.
Sport365: Se făceau aranjamente pe vremea dvs.?
Eu nu ştiu de aşa ceva, şi nu cred. Majoritatea lucram în Griviţa şi jucam din dragoste… treceam peste fostul Pod Grant, faceam antrenament, apoi beam câte o bere… Baratki spunea: „La mine nu cumpără jucători! Şi dacă ar cumpăra la mine, vă dau şi vouă… dar până acum nu am vândut niciun meci!". Nu ştiu să se fi aranjat pe vremea când jucam eu, însă după război s-a făcut!
Sport365: Ce părere aveţi de galeria de astăzi a Rapidului?
Nu-mi mai place de nicio galerie! Acum se înjură, au un mod urât de a se exprima! Când jucam eu, nu era aşa, ba chiar
veneau şi femeile la stadion, iar atmosfera era net superioară. E o diferenţă mare între noi şi ei.
veneau şi femeile la stadion, iar atmosfera era net superioară. E o diferenţă mare între noi şi ei.
Sport365: Aţi lucrat mai mult de 20 de ani ca antrenor la juniori…
Am avut circa 150-200 de juniori care au trecut pe la mine, dintre care: Răducanu, Puiu Ionescu, Pavlovici, Dinu, Dan Coe, fraţii Dumitriu – toţi au fost la mine. Să ştiţi că eu luam jucătorii de pe la 12 ani, pentru că mai învăţau multe şi în
faţa blocului. Nicky Dumitriu a venit la mine la 10 ani şi l-am mai lăsat acasă şi a venit după 2 ani şi deja ştia mai multe.
faţa blocului. Nicky Dumitriu a venit la mine la 10 ani şi l-am mai lăsat acasă şi a venit după 2 ani şi deja ştia mai multe.
Se mai purtau şi pilele, veneau copii care nu aveau nici o treabă cu fotbalul, dar aveau părinţi sus-puşi. Am avut odată pe băiatul unui ministru, care nu avea niciun talent la fotbal, dar nu puteam să îl dau afară. Atunci am vorbit cu băieţii să îl bage la mijloc, să îi dea mingea printre picioare, au râs de el… până nu a mai venit. Eu nu am vrut, dar a trebuit să fac aşa! (râde)
Sport365: Jucătorii de azi ai Rapidului…
Sunt băieţi buni, muncitori. Vasile Maftei nu e rău, îmi mai place şi de Măldărăşanu, care evoluează pe postul pe care eram şi eu, mijlocaş.
Eu nu mai vin la meciuri, îmi este greu să mai privesc în teren. Veneam, vindeam bilete la meciuri, şi fugeam acasă, prindeam repriza a II-a la televizor. De curând au pus numele meu casei de bilete, apare sus „Ion Costea", dar pe mine m-au scos, au adus nişte fete în loc. A fost ideea lui Copos, dar nu mă încălzeşte, de vreme ce eu nu mai sunt acolo.
Multumim, nea Costea!!!
FzR!
luni, 23 noiembrie 2015
Nichi Dumitriu, fosta glorie a Rapidului: "Copos m-a ofertat să vin în Giuleşti pe un salariu de 100 pe euro"
Despre Emil „Nichi” Dumitriu se spune că a fost sarea din bucatele Rapidului. Era un jucător de mare fineţe, un vrăjitor al balonului, care apela adesea la pasa cu călcâiul pentru a ridica tribunele în picioare. Cu Nichi Dumitriu în atac, Rapid a câştigat primul titlu de campionă, cel din 1967, fapt care l-a aşezat definitiv în inima suporterilor giuleşteni. Nichi este cel mai mare dintre cei trei fraţi Dumitriu, ceilalţi doi, Dumitru „Ţiţi” Dumitriu şi Constantin Dumitriu fiind sub el ca valoare fotbalistică. Nichi trăieşte de ani buni în Grecia, dar urmăreşte destul de atent ce se întâmplă în România. Cum aţi ajuns să vă stabiliţi în Grecia? M-am căsătorit cu o grecoaică. Din cauza asta, când pleca echipa în străinătate eu mă duceam până la aeroport şi acolo îmi trăgeau scara de la avion. Şi atunci dacă am văzut că nu-mi dau drumul, am depus actele, şi în 1987 am venit aici După Revoluţie nu v-aţi gândit să vă întoarceţi acasă? Am vrut să ne întoarcem în România, dar încă aşteptăm vremuri mai dulci. Ce vă place atât de mult în Grecia? În primul rând îmi place clima. Îmi plac şi oamenii, sunt la fel ca şi noi, oameni primitori, săritori. Clima este extraordinară, mai ales după ce depăşeşti o vârstă. De când sunt aici, de 25 de ani, nu mi-au mai îngheţat picioarele şi mâinile niciodată. De ce aţi renunţat la antrenorat? Am fost antrenor la o echipă din liga a IV-a. Cel care mă plătea, patronul, era şi jucător, în echipa. Şi l-am bagat eu vreo 3 meciuri, dar cam mâncam bataie, 3-0, 4-0. Atunci i-am zis, să mai stea puţin… şi uite aşa am câştigat 8 meciuri la rând fără el. Iar când mai erau erau 5 etape şi erau puncte suficiente ca să scape, omul a venit la mine şi mi-a mulţumit pentru servicii. După aia a vândut toate meciurile, m-a dat afară şi asta m-a determinat să renunţ la antrenorat. Păi şi de atunci cu ce v-aţi ocupat? Cu mai nimic. Noroc cu soţia care e profesoara la un liceu. Aţi apucat să strângeţi bani ca fotbalist? Nu. Cât era o primă la un meci câştigat? Puţin, vreo 7 euro în banii de acum! Sunt pensionar, din 2003 în România, şi aici din 2007. Cum e viaţa în Atena? E frumoasa. Dar ziua începe noaptea. Cu cine ţineţi legătura dintre foştii elevi? Mai vorbesc cu Lupescu. Când mai veneam în ţară cu el mă mai întâlneam, mai beam o bere pe la bariera Vergului, cu teo codreanu m-am vazut când a fost o sărbătoare acum 5 ani. Şi cu Rică m-am întâlnit, dar pe el îl văd mereu pe la televizor cu showurile lui.
Nu vă e dor de Giuleşti? Dacă n-aş avea probleme cu piciorul, mâine m-aş urca în avion. Mi-e dor şi de fraţi şi de prieteni, şi aş vrea să merg pe Giuleşti să văd şi eu echipa care e condusă acum de Viorel Moldovan. Îi urmăresc tot timpul la televizor. Bine că nu trăieşte Valentin Stănescu, cred ca ar muri a doua oară, dacă ar vedea ce s-a întâmplat la Rapid. Dintre actualii jucători cine vă place? Ioniţă e bun, e ambiţios, are tehnică bună. Pancu, daca joacă şi la vârsta asta înseamnă că e meritul lui şi numai al lui. A avut super executii, a dat 2 goluri la Iaşi extraordinare, dar acum e altceva. Dacă avea mingiile cu care jucam noi, nu ajungeau şuturile lui până la poartă. Pe Copos îl cunoaşteţi? Ne-am întâlnit la un eveniment. A venit şi a dat mana cu unul cu altul, a dat şi cu mine. Şi unul i-a zis el e Nichi Dumitriu, dar săracul nu ştia cine sunt, că el nu prea a avut treaba cu fotbalul.
S-a vorbit la un moment dat că v-ar fi ofertat să veniţi la Rapid. Acum 7-8 ani, cand era antrenor “câine rău”, Dulaul, adică Hizo. M-a chemat, era preşedintele clubului, Zotta, care mi-a fost jucător la Tehnometal. M-a întrebat dacă vreau să ajut, să fiu un fel de coordonator, să vorbesc cu Hizo, să mă duc să urmăresc jucători, să vad echipa cu care urmează să joace Rapidul,. Am zis, cum să nu, doar e vorba de Rapid. Şi? Şi au zis că mă plătesc. Cât? 100 de euro. Hai noapte bună! Am plecat! Cine v-a facut propus asta? Zotta, saracul, băiat cu bun simţ. Mi-a şi zis, mi-e şi ruşine nea nichi să-ţi spun cât îţi oferim…Păi 100 de euro nu-mi ajungeau nici pentru benzină să mă duc să văd 3-4 meciuri. Asta a fost ultima mea legătură cu Rapidul. Zotta cum era ca fotbalist? Jucător tehnic, dar n-avea vână. Era exact cum vorbeşte, fără vână. Cu fratele Ţiţi aţi avut meciuri? Ţiţi a fost un antrenor mai bun ca mine, aşa cum eu am fost un fotbalist mai bun decât el. Prima oară când ne-am întâlnit, el era militar la Târgu Mureş şi maică-mea era acolo. Ea mi-a zis: Maică, să nu-i baţi pe Tg Mureş, să ia şi Ţiţi prima de joc. Era 300 de lei. Dar i-am bătut, 1-0, şi am dat eu gol, apoi i-am dat lui maică-mea 300 de lei. Cum a fost când aţi salvat Steaua de la retrogradare? Steaua e singura echipă pe care nu pot să o mai sufăr. De la ce s-a întâmplat în 1964. Ei erau atunci pe penultimul loc, la re retrogradare, iar dacă noi îi băteamm, mai aveau un meci şi cxădeau în B. Şi a venit Dumitru popescu, prieten bun cu mine. Bă Nichi, hai să facem egal, ca să nu retrogradăm, şi luni, la baie, că noi ne vedeam lunea la baia comunală, vă dăm prima noastră, câte 300 de lei de om. Zic, ok. Vine meciul 1-0, 1-1, 2-2, mai erau câteva minute şi mai dă Constantin un gol, 3-2. Am zis nicio problemă, ne-au bătut, aia e, erau siguri de salvare. Ne ducem noi luni la baie, toţi înghesuiţi acolo, aşteptând banii şi nu vine niciun stelist. N-au mai călcat vreo trei luni pe acolo. Dar meciurile cu Dinamo cum erau? Erau tari. Ţi atunci se făceau faulturi, că erau câinii roşii, mâncau pâmântul fraţii Nunweiller. Dar pe mine nu m-au lovit niciodată. Ziceau: Pe Ionescu dacă-l prind îl omor, pe Nichi nu, că e bijuterie.
De ce n-aţi avut mai multe meciuri la naţională? Ghinion ca al meu nu cred să fi avut prea mulţi fotbalişti. La 25 ed ani, când am luat campionatul, în 1967, am fost depistat cu probleme pulmonare. Am stat 3 săptămâni în spital, un an jumătate pe tuşă şi m-am îngrăşat 10 kg şi nu mi-am mai revenit la forma dinainte. Care e cea mai frumoasă amintire din fotbal? Când am luat campionatul cu Rapid şi un turneul UEFA de juniori din 1962, câştigat de noi la Bucureşti, echivalentul Campionatului European de junior sub 19 ani. Am jucat pe 23 August cu 80.000 de oameni în tribune, dintre care 10.000 erau ţărani, aduşi special de Partid pentru a sărbători colectivizarea, şi la final Gheorghiu Dej ne-a invitat să ne premieze. Am băut un pahar de şampanie şi el a întrebat Bă, care e Dumitru? Nu ştia de Dumitriu. Eu sunt. Băi, să-I baţi pe toţi, dar pe turci să-I baţi cel mai tare. Avea el ceva cu turcii, de la istorie cred. Din Liga I ce jucători vă plac? Sânmărtean ăsta îmi place mult de tot. Păcat că n-a jucat la o echipă mai mare, îl urmăream aici la Panathinaikos. Are o tehnică excelentă, conduce mingea cu uşurinţă şi nici nu se uită când dă pasele. Aduce cu Dobrin, ca eleganţă. Mi-a mai plăcut Adrian Cristea, dar ăsta joacă când are chef. S-a dus la Steaua să fie rezervă. Păi dacă mă duc undeva, mă duc să joc, nu să stau pe bancă. Păcat de el. “Cel mai mare regret al meu este că n-am mers la Mondialul din 1970. A plecat Sandu Neagu în locul meu” “Cei mai mulţi dintre greci îţi lasă barbă pentru că le e lene să se radă. E o durere pentru ei să se bărbierească la două zile” “Cu mine, ca stil de joc, a semănat Marcel Răducanu. Mă uitam la el cum îi urca pe nemţi pe garduri, era o încântare să-l vezi jucând”
Emil Nichi Dumitriu
Data naşterii: 5 noiembrie 1942
A jucat la : Locomotiva Bucureşti, Progresul, Jiul Petroşani, Viitorul Bucureşti, Rapid,
Steagul Roşu Braşov, Dinamo şi Chimia Rm. Vâlcea
Meciuri/goluri în Liga I: 235/68
Selecţii/goluri la naţională: 7/3
de Iulian Anghel - sursa Adevarul
FzR!!
Povestea Rapidului, scrisă de nea Vanea şi fiul său, Ionuţ
Aş fi putut să scriu o poveste minunată
despre Rapid. Încărcată de simboluri, udată cu lacrimi, zvântată pe sârma din
gura potcoavei, unde-şi întindea Rică chiloţii la uscat, după antrenament, în
adierea luminii, când se ridica soarele peste tribuna-ntâi.
Aş fi putut fi atent la echilibru: cât suflet, câtă poantă, câtă aroganţă, câtă autoironie bag în poveste. Să nu fie prea multă sare; nici prea puţin piper. Să fie ca la un deget de „patină”, fum de cărbune, abur încins, o „tornadă vişinie”, paşi sacadaţi de crampoane alergând peste traversele liniilor, prin dosul tribunei a doua, urmaţi de înjurăturile suporterilor aduşi la disperare; meşe de păr smulse din cap, zburând peste tribune, la fiecare gol încasat odată cu obştescul sfârşit al ultimei secunde; oftatul peluzei; leşinul colectiv al galeriei, în noaptea de poveste a finalei de Cupă cu Jiul lui nea Titi Teaşcă.
Să vin cu argumente precum Baratky, Auer, Vintilă, Rafinschi, Sipoş, Bazil Marian Filote, Andrei Rădulescu, Miky Mihăilescu, Dumitriu II, Ion Ionescu, Năsturescu, Liţă Dumitru, Răducanu, Neagu, Rada, Nico, Pancu, în sprijinul conceptului de „fotbal poezie”, de „fotbal spectacol”.
Să mai argumentez, în favoarea ideii de „fotbal antisistem”, cu rejucarea semifinalei de Cupă, cu Venus, în 1938, ordonată de ministrul de Interne şi vicepreşedinte al FRF, general Gabriel Marinescu, după ce dăduse ordin să fie arestaţi patru dintre „fachirii” Rapidului.
Sau cu ordinul de expulzarea în „B”, în ziua în care Ceauşescu n-a mai suportat scandările ironice ale tribunei la adresa sa, într-o vreme în care Steaua era supervizată de Valentin Ceauşescu, Dinamo de toţi şefii Internelor, iar Scorniceştiul şi Victoria, de ofiţerul de miliţie Mitică Dragomir.
Aş fi putut, la fel de bine, să continui povestea Rapidului din locul în care a lăsat-o nea Vanea Chirilă, tatăl lui Ionuţ – omul nostru, care ne-a-ngropat la TAS. De acolo de unde zicea el că: „Rapid a fost întotdeauna una dintre primele trei echipe ale României. Împreună cu Venus şi Ripensia... Împreună cu U.T.A. şi Petrolul... Împreună cu Dinamo şi Steaua... Rapid a fost mereu un Juventus al Italiei, un Reims al Franţei, un Partizan al Iugoslaviei, un Atletico al Spaniei, un Wacker al Austriei, un Nottkoping al Suediei. (...) Acum puteţi să ne judecaţi cum vreţi. Puteţi să ne spuneţi să suntem meşteri mari doar la aprinderea paielor. Că ştim să ne poticnim la mal cu un talent fără pereche. Că suntem o echipă care nu s-a prea luat niciodată în serios (...) Vă întreb, însă, ce v-aţi fi făcut fără poznele Rapidului? Bazil Marian spunea că Nichi Dumitriu e sarea din bucatele Rapidului. Îmi daţi voie să încerc şi eu o comparaţie? Dacă da, atunci vă rog să recunoaşteţi că Rapid este un greiere care cântă mereu iluzia că fotbalul nostru ar putea fi mai bun decât este...”. Poate mai curat, mai frumos, mai adevărat.
Dar ce să mai adaugi la cele scrise de nea Vanea?! De ce să mâzgăleşti, încă o dată, povestea Rapidului, cu ipocrizia şi laşitatea unor personaje anacronice, ca Sandu şi Dragomir – doi şefi de paie, care, după ce au organizat „blatul” de promovare, ameninţând Rapid şi Chiajna că vor fi sancţionate în caz de neparticipare la baraj, au amuţit trezindu-se cu „ordinul” TAS, la fel de ilegal, pe masă?
Ce să mai încarci povestea scriind că TAS, FRF şi Liga au organizat, ordonat şi acceptat un şir de ilegalităţi? De ce, potrivit regulamentelor – retrogradate fiind pe criteriul sportiv şi financiar -, Rapid şi Chiajna n-au fost lăsate să-şi vadă de drumul lor, în „B”, iar „A”-ul să fi început cu 17 echipe? Pentru că era „naşpa” la bani?Şi cum de-şi mai permite Mitică Dragomir să ameninţe Rapidul cu desfiinţarea, dacă acesta îşi va urmări dreptatea în instanţă? În ce Africă trăim?! Ce fotbal poate fi acela în care doi indivizi, care se luptă cu legea la baionetă, conduc ostilităţile desfiinţând echipe-simbol ale campionatului – Timişoara, Craiova, Rapid; în cazul Craiovei dovedit ilegal - pentru faptul că fiecare dintre ele încearcă să pună capăt fărădelegii din acest sport?!
Cât despre Ionuţ Chirilă, aş fi putut spune că-l respect la fel de mult ca şi pe tatăl său, în măsura în care ar fi avut tăria de a fi corect: „Mulţumesc domnu’ TAS – să fi spus. Dar ordinul dv nu-i corect! Chiajna este la fel de retrogradată ca şi Rapid. N-a fost în stare să adune destule puncte ca să rămână în Divizie, aşa că, nici pe noi nu ne îngraşă pomana voastră!”
Aş fi putut fi atent la echilibru: cât suflet, câtă poantă, câtă aroganţă, câtă autoironie bag în poveste. Să nu fie prea multă sare; nici prea puţin piper. Să fie ca la un deget de „patină”, fum de cărbune, abur încins, o „tornadă vişinie”, paşi sacadaţi de crampoane alergând peste traversele liniilor, prin dosul tribunei a doua, urmaţi de înjurăturile suporterilor aduşi la disperare; meşe de păr smulse din cap, zburând peste tribune, la fiecare gol încasat odată cu obştescul sfârşit al ultimei secunde; oftatul peluzei; leşinul colectiv al galeriei, în noaptea de poveste a finalei de Cupă cu Jiul lui nea Titi Teaşcă.
Să vin cu argumente precum Baratky, Auer, Vintilă, Rafinschi, Sipoş, Bazil Marian Filote, Andrei Rădulescu, Miky Mihăilescu, Dumitriu II, Ion Ionescu, Năsturescu, Liţă Dumitru, Răducanu, Neagu, Rada, Nico, Pancu, în sprijinul conceptului de „fotbal poezie”, de „fotbal spectacol”.
Să mai argumentez, în favoarea ideii de „fotbal antisistem”, cu rejucarea semifinalei de Cupă, cu Venus, în 1938, ordonată de ministrul de Interne şi vicepreşedinte al FRF, general Gabriel Marinescu, după ce dăduse ordin să fie arestaţi patru dintre „fachirii” Rapidului.
Sau cu ordinul de expulzarea în „B”, în ziua în care Ceauşescu n-a mai suportat scandările ironice ale tribunei la adresa sa, într-o vreme în care Steaua era supervizată de Valentin Ceauşescu, Dinamo de toţi şefii Internelor, iar Scorniceştiul şi Victoria, de ofiţerul de miliţie Mitică Dragomir.
Aş fi putut, la fel de bine, să continui povestea Rapidului din locul în care a lăsat-o nea Vanea Chirilă, tatăl lui Ionuţ – omul nostru, care ne-a-ngropat la TAS. De acolo de unde zicea el că: „Rapid a fost întotdeauna una dintre primele trei echipe ale României. Împreună cu Venus şi Ripensia... Împreună cu U.T.A. şi Petrolul... Împreună cu Dinamo şi Steaua... Rapid a fost mereu un Juventus al Italiei, un Reims al Franţei, un Partizan al Iugoslaviei, un Atletico al Spaniei, un Wacker al Austriei, un Nottkoping al Suediei. (...) Acum puteţi să ne judecaţi cum vreţi. Puteţi să ne spuneţi să suntem meşteri mari doar la aprinderea paielor. Că ştim să ne poticnim la mal cu un talent fără pereche. Că suntem o echipă care nu s-a prea luat niciodată în serios (...) Vă întreb, însă, ce v-aţi fi făcut fără poznele Rapidului? Bazil Marian spunea că Nichi Dumitriu e sarea din bucatele Rapidului. Îmi daţi voie să încerc şi eu o comparaţie? Dacă da, atunci vă rog să recunoaşteţi că Rapid este un greiere care cântă mereu iluzia că fotbalul nostru ar putea fi mai bun decât este...”. Poate mai curat, mai frumos, mai adevărat.
Dar ce să mai adaugi la cele scrise de nea Vanea?! De ce să mâzgăleşti, încă o dată, povestea Rapidului, cu ipocrizia şi laşitatea unor personaje anacronice, ca Sandu şi Dragomir – doi şefi de paie, care, după ce au organizat „blatul” de promovare, ameninţând Rapid şi Chiajna că vor fi sancţionate în caz de neparticipare la baraj, au amuţit trezindu-se cu „ordinul” TAS, la fel de ilegal, pe masă?
Ce să mai încarci povestea scriind că TAS, FRF şi Liga au organizat, ordonat şi acceptat un şir de ilegalităţi? De ce, potrivit regulamentelor – retrogradate fiind pe criteriul sportiv şi financiar -, Rapid şi Chiajna n-au fost lăsate să-şi vadă de drumul lor, în „B”, iar „A”-ul să fi început cu 17 echipe? Pentru că era „naşpa” la bani?Şi cum de-şi mai permite Mitică Dragomir să ameninţe Rapidul cu desfiinţarea, dacă acesta îşi va urmări dreptatea în instanţă? În ce Africă trăim?! Ce fotbal poate fi acela în care doi indivizi, care se luptă cu legea la baionetă, conduc ostilităţile desfiinţând echipe-simbol ale campionatului – Timişoara, Craiova, Rapid; în cazul Craiovei dovedit ilegal - pentru faptul că fiecare dintre ele încearcă să pună capăt fărădelegii din acest sport?!
Cât despre Ionuţ Chirilă, aş fi putut spune că-l respect la fel de mult ca şi pe tatăl său, în măsura în care ar fi avut tăria de a fi corect: „Mulţumesc domnu’ TAS – să fi spus. Dar ordinul dv nu-i corect! Chiajna este la fel de retrogradată ca şi Rapid. N-a fost în stare să adune destule puncte ca să rămână în Divizie, aşa că, nici pe noi nu ne îngraşă pomana voastră!”
Dar n-a spus-o. Păcat.
vineri, 20 noiembrie 2015
Tulburătoarea poveste a ultimelor clipe trăite de Sandu Neagu
Adio bătrân copil rebel al Giuleştiului, adio nemuritor erou de la Guadalajara!
"Ieri seara merg la un amic pe Calea Grivitei cu cei 2 plozi ai mei, de 3 si 2 ani. Vad nocturna aprinsa si hotarasc cu amicul meu sa mergem cu toti copiii, poate are Rapidul antrenament…
Si avem noroc, chiar au antrenament…unul tactic. La gura tunelului catre vestiare sta Sandu Neagu cu sotia si cei 2 copii…langa ei un bodyguard si alte cateva persoane. Intr-un colt, pe pista veche de tartan, in dreptul vechii tabele il zarim pe Marinescu. De la 15-20 metri nu-i vad clar expresia fetei insa e clar ca sufera ca nu e si el pe iarba. E incremenit.
Ne atrage atentia, mai mult decat cei care se antreneaza, Sandu Neagu, care este alaturi de sotia sa…fumeaza amandoi continuu, parca sudeaza tigarile…copiii lui Neagu si ai mei zburda pe semicercul de iarba. Baiatul lui Neagu se joaca cu o minge sutata pe langa poarta. Maica-sa urla la el sa returneze mingea…Ma bag in seama si spun: "lasati doamna, ca pentru cate a facut taica-su pentru clubul asta, poate sa se joace cateva minute…". Femeia se uita recunoscator la mine…
Ma intorc cu fata catre peluza si vad armatura in unele locuri unde ploaia a distrus betonul vechiului stadion. Ii spun amicului meu: "iti dai seama ca pe aici a calcat Dan Coe?"…
Intrebarea are un efect teribil asupra lui Sandu Neagu, parca il scurtcircuiteaza…se uita la mine de parca sunt venit de pe alta lume.
Si vine nenorocirea: pustiul lui Neagu paseaza mingea catre taica-su iar Neagu intinde piciorul drept, aluneca si isi rupe femurul la jumatate…osul se rupe cu zgomot, este infiorator…Sandu Neagu sta pe spate si nu scoate o vorba…cateva secunde care au trecut ca niste minute, nimeni nu face nimic, suntem toti impietriti…Marinescu trece alergand prin fata noastra si se duce sa-l ridice, merg si eu sa-l ajut. Neagu icneste de durere, eu il tin de un brat iar Marinescu de celalalt. Marinescu tipa sa vina repede doctorul…acesta vine si constata ceea ce noi am vazut. Il tin de brat pe cel care a dat golul despre care Ioan Chirila a spus ca a fost cel mai frumos al echipei nationale, cel cu Cehoslovacia.
Ma ofer sa-l duc cu masina mea la un spital dar mi-o ia inainte Marinescu care suna de pe portabil la 112 si cere urgent o salvare…Nu exista targa in Giulesti, este inchisa intr-o magazie, doctorul se scuza ca doar la meciuri o scoate…
Mi-e tot mai greu sa-l tin de subtiori pe Neagu si, in sfarsit, se aduce o masa de masaj din vestiar…il asezam si nu scoate o vorba. Marinescu spune ca pentru el: "incredibil, imi tremura mainile…" se vede ca este afectat profund, ca noi toti dealtfel. Doar cei care se antreneaza nu reactioneaza, ce se desfasoara acolo parca este in alta emisfera…
Ma uit la Neagu cum sta nemiscat pe masa de masaj capitonata cu vinilin maro, veche de cand lumea. Sotia si copiii stau langa el, doctorul si Marinescu sunt tot acolo…Pustiul lui Neagu plange si repeta "il iubesc, il iubesc…". Marinescu isi sterge lacrimile…asist de un sfert de ora la ceva ce pare regizat insa nu, este realitatea de la firul ierbii din Giulesti, este grotesc…
Se termina antrenamentul si toti trec pe langa Neagu, singurii afectati cu adevarat fiind Iensci, Sapunaru si Lazar. Majoritatea il imbratiseaza pe Marinescu pe drumul lor catre dusuri…
Ajunge si Manu, antrenorul cu portarii, ginerele lui Nae Georgescu, fostul tunar din Giulesti. La auzul celor intamplate ramane bouche bée…Ii spune lui Marinescu ceva de genul "ai bariere de mai de sus" si ca o sa mai incerce sa mai vorbeasca. Trece si Andone care saluta si atat…e civilizat ca orice ardelean, insa n-are cum sa simta ceva aici, pe Giulesti. Este crescut in alta parte, in alt spirit…
Nu mai zabovim eu si prietenul meu, copiii nostri sunt uzi de la iarba si este 9, e tarziu…
Vine si Nae Manea si isi face cruce cand aude ce s-a intamplat. I-am spus asa: "domnule Manea, ce s-a intamplat azi nu e de bun augur pentru meciul cu Steaua". A lasat capul jos…
L-am auzit pe doctor spunand ca nu stie cum poate suporta o operatie saracul Neagu…pentru ca, textual: "e putred, asta e inceputul sfarsitului…". Este limbajul unui medic care nu judeca lucrurile ca noi, suporterii, mai mult cu sufletul…
Imi iau copiii de mana si ma uit in urma unde il vad pe Andrei Marinescu spunandu-i lui Neagu ceva de genul "lasa nea Sandule…"
Ce m-a afectat la final a fost ca am vazut 2 rapidisti pur-sange stand unul langa altul, unul catre apusul vietii si altul in floarea varstei, care pareau invinsi. Neagu poate se caieste ca nu a avut grija la tinerete cum sa se chiverniseasca, asa cum au facut-o alti colegi de generatie…insa Marinescu, care am inteles ca e rapidist din tata-n fiu, cred ca nu pricepe de ce nu se poate antrena…de ce i se interzice sa meaga la echipa intai.
Spiritul Giulestiului este este in coma si nimeni nu incearca sa-l revitalizeze... poate ca Marian Dumitru, doctorul, s-a referit la altceva spunand "e putred, asta e inceputul sfarsitului…"
TOT CEEA CE V-AM RELATAT POATE FI PROBAT…
Ma tem ca nu mai pot merge la meciurile Rapidului."
a relatat un rapidist dintre cei multi - Grigore Tirli
"Tot Giulestiul plange / Dupa Tine Sandule!!"
FzR!
100.000 de dolari şi un autocar, preţul unui transfer în RFG în 1968
Cum ajungi în RFG: le dai 5 goluri nemţilor
Dle Ionescu, cum a ajuns clubul Alemannia Aachen să vă solicite transferul?
În octombrie 1967, Rapidul a susţinut un amical la Aachen (4-5 cu Alemannia - n.a.) şi eu am înscris două goluri. În decembrie, echipa naţională, în drum spre turneul sud-american de pregătire, a făcut o escală la Aachen, i-a învins pe cei de la Alemannia cu 4-2, iar eu am înscris trei goluri. Evoluţia mea, cele cinci goluri înscrise în două meciuri, a atras atenţia conducătorilor echipei germane.
V-au contactat pe loc, după cel de-al doilea meci pe care dvs. l-aţi jucat la Aachen?
Nu. Era şi periculos să intri în discuţii cu oficiali germani în timpul unei deplasări, indiferent dacă erai cu echipa ta de club sau cu naţionala. Ştiţi cum erau vremurile şi care erau consecinţele. Am fost contactat în februarie 1968, în Bucureşti, de către un cetăţean german plecat din Timişoara şi care venea cu afaceri în Bucureşti.
Care a fost reacţia dvs.?
Una normală. M-am dus la Federaţia Română de Fotbal şi...
De ce la FRF?
La vremea respectivă, orice aprobare pentru un contract al vreunui sportiv sau antrenor român în străinătate era dată de federaţiile de specialitate. Am avut cu cei de la FRF discuţii până în luna iulie. Eu le spuneam că este o onoare pentru fotbalul românesc să aibă un jucător în campionatul RFG, că jucând eu acolo la un nivel ridicat pot fi şi mai util echipe naţionale, ei, nu şi nu.
Aprobare de la partid pe traseul Gheorghe Apostol - Leonte Răutu
Cum aţi reuşit totuşi să obţineţi aprobarea?
M-am dus în audienţă la Gheorghe Apostol, care nu mai avea marile funcţii din timpul lui Dej, era doar şeful sindicatelor pe ţară, dar, oricum, mai era pe perete. (În timpul regimului comunist, tablourile cu membrii Biroului Politic al CC al PCR se aflau în toate instituţiile, inclusiv în şcolile generale sau licee - n.a.) Apostol era un rapidist fanatic. Am mers la el şi l-am luat prin învăluire. Am vorbit de una de alta, iar la un moment dat i-am spus: „Am 30 de ani, am şi eu o ofertă din RFG". Când i-am spus asta, a tăcut un minut, după care mi-a spus: „Băi, Puiule... Să dau un telefon la Leonte Răutu". Acesta răspundea de mişcarea sportivă din partea CC al PCR şi nimic nu se făcea fără aprobarea lui. Ţin şi acum minte cum a decurs dialogul telefonic. Apostol: „Tov. Leonte, uite, Ion Ionescu are o ofertă din RFG. Nu construim noi socialismul cu Puiu Ionescu, hai sa-i dăm o mână de ajutor". Răutu: „Nu pot să decide de unul singur". Când am auzit asta în aparat, am înlemnit, dar Apostol mi-a spus să mă duc liniştit acasă.
Mai aveaţi vreo speranţă că veţi obţine aprobarea?
Speram într-o rezolvare, dar eram totuşi neliniştit. Alta era problema. A doua zi era 30 iulie, iar la nemţi perioada de transferări se încheia pe 31 iulie. Ce mă ajuta pe mine dacă primeam aprobarea, dar nu se putea înregistra transferul. Mai era şi problema obţinerii vizei, lucru dificil pe atunci şi care presupunea multă birocraţie. Oricum, pe 30 dimineaţa, la ora 7.30, am fost sunat de Mircea Sămăreanu de la FRF, care m-a însştiinţat că s-a aprobat transferul. Am sunat la Aachen să le comunic cum stă situaţia, şi nemţii au dovedit că sunt... nemţi. La ora 17.00, preşedintele celor de la Alemannia ateriza la Bucureşti. Ne-am întâlnit la Athene Palace (Hilton astăzi - n.a.) şi am negociat contractul. Preşedintele nemţilor a făcut cinste cu o şampanie. Eu m-am speriat. Erau atunci nişte preţuri la Athene Palace! Şampania a costat 300 de lei, o sumă mare pentru vremea respectivă.
Transfer pe 100.000 de dolari şi un autocar
Cât a plătit Alemannia pentru transferul dvs.?
La vremea respectivă nu am ştiut ce şi cât s-a dat pentru mine. Vă daţi seama, era o situaţie specială şi... nu era cazul să cer amănunte. Am aflat mult timp mai târziu, după revoluţie, atunci când am depus actele de pensionare. Nemţii au plătit la FRF 100.000 de dolari, în mărci germane era mai mult, iar la clubul Rapid s-a donat un autocar.
De ce s-a plătit la FRF şi nu a mers totul la Rapid?
Aşa era la vremea respectivă. Aprobarea o dădea FRF, tot acolo mergeau şi banii. Oricum, suma respectivă a făcut minuni. Pe 31 iulie, între orele 8 şi 11, toate actele au fost gata, iar la ora 15.00 decolam spre Köln. Să nu uit. Viza de RFG am obţinut-o pe loc, dar nu pentru că o echipă germană avea nevoie de mine, ci pentru că ambasadorul RFG era... mare suporter al Rapidului.
Dle Ionescu, suma de 100.000 de dolari, autocarul nu-l pun la socoteală, îl consider un gest de curtoazie, era o sumă substanţială pentru anul 1968, mai ales pentru un fotbalist adus din estul Europei. În acelaşi an, conform statisticilor oficiale, recordul pentru un transfer, 300.000 de mărci vest-germane, s-a plătit lui Standard Liege, chiar pentru viitorul dvs. coleg Roger Claessen. Cum explicaţi cota destul de ridicată la care aţi fost evaluat?
Sunt mai multe explicaţii aici. În primul rând nemţii nu luau la vremea respectivă decât jucători de calitate. Ei aveau un fotbal foarte avansat, să nu uităm că erau vicecampioni mondiali, iar în 1 Budesliga erau jucători uriaşi. Să numesc doar un Uwe Seeler, un Beckenbauer, un Gerd Muller, un Sepp Maier, un Schultz şi mă opresc aici, pentru că sunt zeci de nume mari. Deci ei nu transferau doar de dragul de a transfera. Echipele germane transferau strictul necesar din străinătate şi doar dacă nu găseau în ţară om pentru un post sau altul. Când am ajuns eu acolo, erau foarte puţini jucători străini, şi toţi erau jucători de mare valoare. Uite, Roger Claessen, colegul meu de la Aachen, venea din postura de cel mai în formă jucător în 1968 din campionatul Belgiei. O Belgie unde strălucea un Van Himst la vremea respectică. De altfel, Roger, săracul, a murit de tânăr într-un groaznic accident rutier, împreună cu soţia şi copiii săi, face parte din constelaţia "jucătorii secolului" la Standard Liege. Iar în anii '60-'70, Standard era o super echipă în Belgia. A contat deci şi valoarea mea - uite că mă laud singur, a contat şi valoarea campionatului din România, pentru că tinerii din ziua de astăzi trebuie să ştie, nivelul la noi era destul de ridicat, chiar dacă România din 1938 nu mai ajunsese la un turneu final de campionat mondial, nu depăşise fazele eliminatorii sau de grupe la primele trei Campionate Europene. Dar, să nu uităm, naţionala României în 1967 făcea 0-0 cu Anglia, campioană mondială, bătea cu 1-0 RFG vicecampioana mondială, deci, rezultate care nu erau de ici de colo. Bine, o să se spună că erau meciuri amicale. Corect. Dar amicalele de atunci nu semănau cu amicalele de astăzi. Se juca pentru palmares, iar indiferent de nivelul echipelor care jucau aceste amicale, ele veneau cu prima garnitură, nu intrau 10 rezerve după pauză. Un amical era tratat ca şi un meci oficial. Da, şi pe atunci se rulau loturile, intrau jucători de perspectivă, dar era vorba de amicale gen Nationala A cu echipa B a unei ţări, sau amicale de genul Naţionala A cu echipe de club din alte ţări, aşa cum a fost meciul Alemannia Aachen - România A.
Monitorizat permanent de nemţi
Să înţeleg că aţi corespuns tuturor criteriilor la care apelau nemţii când transferau un jucător.
Mai era un criteriu foarte important: viaţa extrasportivă. Nemţii nu te luau, indiferent cât de bun erai, dacă erai beţiv, pierdeai nopţile, umblai cu balerine etc. Înţelegeţi la ce mă refer.
Şi de unde ştiau nemţii că Ion Ionescu nu mai stătea la un şpriţ prelungit?
Păi ştiau tot ce făceam în afara gazonului. Am aflat la vreo două luni după ce eram la Alemannia că am fost strict supravegheat din momentul în care ei au început să se intereseze de mine.
Vreţi să detaliaţi?
Problema a fost simplă. Ce făceam eu pe teren ei ştiau din văzute, de la televizor (în perioada respectivă TVR transmitea două meciuri de etapă, fie cuplajul bucureştean, fie un meci din Bucureşti şi unul de la Ploieşti, sau Braşov sau Cluj – n.a.), sau din presa sportivă. Ce făceam dincolo de teren iarăşi ştiau, pentru că aveau oamenii lor care mă monitorizau în afara stadionului.
Eraţi urmărit, aveau şi ei securiştii lor?
Nu. Erau cetăţeni, doi sau trei, cunoştinţe sau apropiaţi ai clubului Alemannia aflaţi cu afaceri în Bucureşti, sau cu reşedinţa temporară în România şi care erau rugaţi să observe comportamentul meu extrasportiv. Am aflat că era o practică curentă la cluburile vest-germane când puneau ochii pe un jucător. Şi o utilizau în toate ţările. Şi mi se pare că procedau corect. Ei nu transferau doar fotbalişti, transferau oameni. Şi voiau ca aceştia să fie cât mai apropiaţi de modul de viaţă care exista în RFG la vremea respectivă. Corectitudinea omului era una dintre principalele cerinţe ale nemţilor.
Dle Ionescu, în încheierea primei reprize a discuţiei noastre, aş vrea să mă lămuriţi în privinţa unei situaţii care mie îmi este şi astăzi neclară. Aţi terminat cu Alemannia campionatul pe locul 2 în 1969. În Cupa Europeană a Târgurilor, Cupa UEFA de astăzi, au mers însă Stuttgart - locul 5, TUS 1860 München - locul 9, Hertja BSC - locul 12 şi Hannover 96 - locul 14. De ce n-a mers Alemannia?
Pentru simplul motiv că nu a vrut conducerea clubului. La vremea respectivă nu erau regulamentele de acum, adică merg în cupele europene primele clasate. Federaţia întreba cluburile dacă vor să joace în această cupă europeană. (În CCE şi CC mergeau automat campioana şi câştigătoarea cupei.) Din diverse motive, unele cluburi bine clasate refuzau. La Alemannia s-a refuzat pentru că se ştia că în noul sezon echipa nu urma să mai aibă acelaşi potenţial ca în sezonul 1968-69. Ne-au plecat vreo trei jucători, iar eu şi cu Claessen aveam de făcut 6 luni şcoala de antrenori de la Köln, deci nu se mai putea conta 100% pe noi. Din acest mootiv s-a declinat oferta federaţiei de a participa.
În episodul următor Ion Ionescu povesteşte amintiri din campionatul vest-german şi fapte necunoscute marelui public din campionatul românesc din perioada 1960-1968; cum se făceau pe atunci blaturile, cum se transferau jucătorii ş.a.
Note explicative
- Leonte Răutu: din 1948 membru al CC al PCR, membru al Comitetului Politic Executiv (1955-1981), secretar al CC al PCR (1965-1969), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1969-1972), rector al Academiei de studii politice „Ştefan Gheorghiu" din Bucureşti (1972-1982).
- Gheorghe Apostol: membru al Biroului Politic (1948-1969) şi al prezidiului permanent al CC al PCR (1965-1969), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1952-1954; 1961-1967), ministru al Agriculturii şi Silviculturii (1953-1954); preşedinte al Consiliului Central al Sindicatelor (1955-1961), preşedinte al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1967-1969) şi director general al Direcţiei Generale a Rezervelor de Stat (1969-1975). Autor, în 1988, al scrisorii "celor 6" în care era criticat regimul Ceauşescu
- În 1968 salariul mediu brut era de 1.248 lei, iar net (cât se lua efectiv în mână) - 1.139 lei
“Puteam să joc la Juventus Torino”
Reporter- Unde aţi început cariera fotbalistică? Aici, la Fălticeni?
C.J. – Da, aici, la Fălticeni. Am jucat în Divizia B la 15 ani, iar la 16 ani am plecat la Dinamo Bacău, Divizia A. Era, pe atunci, echipa veche, eram eu, Aristică Ghiţă, Kurt Gros, Sorin Avram, Constantin Rădulescu, Nicolae Vatafu, Anton Public, Gheorghe Ciripoi, Iosif Lazăr. Am fost o echipă bună.
Reporter- Aţi fost în echipa naţională de juniori…
C.J.- Da, în 1962, când am câştigat campionatul european la Bucureşti.
Reporter- De cine vă mai amintiţi din acea echipă, din 1962?
C.J.- De Dumitru Popescu, portarul Suciu, Voinea, fost jucător la Steaua, Haidu, fost jucător la Dinamo, extremă stângă, Matei, de la Politehnica Iaşi… Mulţi… A fost o echipă foarte bună.
Reporter- Atunci, practic, ideea a fost să se creeze o echipă de club, Viitorul Bucureşti.
C.J. – Da, aşa a fost.
Reporter- Şi cum era? Căci dumneavoastră, ca şi vârstă, eraţi mai tineri decât cei consacraţi, care jucau la Steaua, la Rapid…
C.J.- Într-adevăr, eram mai tineri, mai ales că eu eram cu doi ani mai mic decât cei care au participat la UEFA. Eu aveam 17 ani, ceilalţi până în 19 ani. În Divizia A am avut un mare ghinion. Înainte de începerea campionatului cu Viitorul Bucureşti, am jucat un meci cu Olympiakos Piraeus şi am suferit o dublă fractură maleolară. Aşa am ratat şansa să joc la 17 ani la campionatul de seniori, la echipa naţională, căci înainte primisem un telefon de la Titi Ceaşcă, care mă chema în campionatul de seniori, să joc meciul cu Spania. Aş fi putut să joc la 17 ani în echipa naţională, dar aia a fost o dublă fractură…
Reporter- Pe ce post jucaţi?
C.J.- Mijlocaş.
Reporter- Mult de muncă…
C.J.- Foarte mult. Păi de aia mi-a şi plăcut! Eram doi mijlocaşi pe vremea aceea… doi interi, care jucau cam pe linia de mijloc, în fine…
Reporter- Parcă, înainte, jocul era mai tehnic…
C.J. – Era mai tehnic, dar, cum să vă spun, parcă eram mai prieteni între noi, fotbaliştii. Nu numai cei de la o singură echipă, ci aşa, toţi fotbaliştii între ei.
Reporter- Cât timp aţi jucat la Rapid?
C.J.- Am jucat 7 ani la Rapid, din 1963. După Viitorul Bucureşti, s-a desfiinţat în iarnă un tur de campionat…
Reporter- Gurile rele spun, din câte am înţeles de la fotbaliştii de vârsta dumneavoastră, că a fost desfiinţat la cererea cluburilor mari, pentru că aţi devenit, de fapt, un pericol pentru acestea.
C.J. – Cred… Cred că şi din cauza asta. Erau, atunci, fotbaliştii mari, de exemplu, Constantin Ozon, pe vremea aceea, iar noi ajunsesem să câştigăm mai mult decât ei… Eram încadraţi la Uzinele “23 August” din Bucureşti, ne dăduseră apartamente, în fine, câştigam şi salariu şi indemnizaţii, iar indemnizaţiile erau tot la echipa naţională tineret…
Reporter- Şi cum se juca? Contau punctele din meciurile pe care le aveaţi cu echipele din primul eşalon?
C.J.- Cum să nu!? Sigur! Cum să vă spun eu?… I-am cam bătut! Am învins foarte multe echipe. Am avut o echipă bună, am luat primul titlu de campion în 1967.
Reporter- Care era echipa de atunci?
C.J.- Necula Rică Răducanu, Lupescu, Ionescu, Dinu cu mine, Năsturescu, Dumitriu II, Codreanu. Mai erau Kraus, Neagu, la început, Dumitru…
Reporter-Jucători care s-au consacrat ulterior în naţională…
C.J. – Dumitru a jucat primul meci cu mine, mijlocaj, la Rapid…
Reporter- Comparativ cu vremurile de acum, care erau fost câştigurile în bani atunci?
C.J. – Cum să vă spun?… Faţă de ceilalţi oameni, noi fotbaliştii, câştigam bine. Dar nu se compară ce era atunci cu ce câştigă fotbaliştii din ziua de azi.
Reporter- Cât aţi stat la Rapid?
C.J.- Am stat 7 ani, timp în care am câştigat două cupe balcanice, o cupă europeană… Jucam cu echipe din Turcia, Grecia, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Olanda, iar finala am jucat-o cu Lokomotiv Moscova. Erau echipe foarte bune.
Reporter- Dar după cei 7 ani, unde aţi plecat?
C.J. – La Steagul Roşu Braşov. Am jucat acolo un an de zile, timp în care am fost “împrumutat”. Când am venit înapoi la Rapid, la Sportul Studenţesc era antrenor Nelu Motroc, cu care jucasem şapte ani la Rapid. Era asistent universitar, dar, bine, mai mare decât mine cu vreo 10 ani de zile. Şi m-a luat şi mi-a zis: “Hai, măi Jami, te rog frumos, ajută-mă să promovez echipa în Divizia A!”. Am zis: “Hai că vin!” Şi m-am dus. Erau atunci Ion Vasile, portar, Dumitru Niculae, Mircea Rădulescu, Manea, Leşeanu, Pană, Sandu Mircea, şi alţii. Ehipă bună. Am promovat în Divizia A. Am jucat la Sportul 4 ani, după care am devenit antrenor. La 29 de ani, am divorţat şi m-am recăsătorit cu o fată cu care am copilărit în Fălticeni… Am venit odată, acasă, la părinţi şi întâmplător, ne-am reîntâlnit… Avem acum 39 de ani de căsnicie.
Reporter- Aveţi copii?
C.J.- Am o fetiţă. Acum e plecată. E în Anglia.
Reporter- Nepoţi?
C.J. – Am o nepoată de un an şi o lună.
Reporter- Să vă trăiască! Că aţi adus vorba despre străinătate, pe vremea când lucram la Foresta mi-aţi spus că a vrut să vă ia un club din străinătate.
C.J. – Da, Juventus Torino! Am jucat Cupa campionilor europeni acolo, cu Juventus Torino, în 1967, după ce am luat campionatul. Acolo cred că am jucat cel mai bun joc din viaţa mea! Aşa l-am nimerit, cel mai bun joc al meu să fie acolo, la Torino. Şi după meci, au venit cei de la Fiat, de la club, de la Juventus, fără să afle nimeni, nici măcar colegul meu de cameră şi m-au luat deoparte şi mi-au propus să rămân acolo. Mi-au spus aşa: “Tu te gândeşti, aştepţi până ajungi la aeroport, dai mâna cu colegii tăi, îţi iei la revedere de la ei, iar tu rămâi aici, nu mai pleci!”. Dar n-am rămas. Aveam soţie, aveam atunci copilul – care mi-a murit la doi ani şi jumătate… Am avut şi multe necazuri în viaţă. Am avut de trei ori fractură. Am avut acea dublă fractură despre care v-am spus, la 17 ani, am mai avut o fractură de claviculă… Fracturile astea s-au întâmplat atunci când a fost mai bine. Cu fractura de claviculă, eram în cantonament şi urma să plecăm la Tokyo, la olimpiadă. La un meci amical mi-am fracturat clavicula. Am pierdut şi trenul ăla! Apoi, la primul meci al meu în echipa naţională mi-am fracturat degetul mare… În minutul 30! Cu patru zile înainte de meciul cu Cehoslovacia din preliminariile Campionatului European. Da, am avut şi ghinioane mari!
Reporter- Oare dacă aţi fi rămas la Juventus Torino, soarta dumneavoastră s-ar fi schimbat spre foarte bine? Ce credeţi?
C.J.- Niciodată nu ştii! Ce ţi-e scris de la Dumnezeu aşa trebuie să se întâmple! Cred foarte mult în destin.
Reporter- Iar în destin a fost scris ca, atunci, Constantin Jamaischi să revină în ţară.
C.J. – Da, iată, sunt 22 de ani de atunci…
Reporter- Ce părere aveţi despre fotbalul de astăzi?
C.J.- În general, este un fotbal bun, aşa cum îl joacă Barcelona sau, ştiu eu, alte echipe mari…
Reporter- Mă refer la fotbalul românesc.
C.J. – La noi sunt parcă, prea multe fiţe. Ori i-au înnebunit banii pe jucători… Nu ştiu, nu am legături cu fotbaliştii din Divizia A de acum. Doar cu foştii mei colegi mai vorbesc… De exemplu, o dată pe an, ne întâlnim, noi, foştii jucători de la Sportul Studenţesc, în luna noiembrie, la Mogoşoaia. Şi este formidabil. Ne vedem cum ne rărim, aşa.
Reporter- Acum sunteţi observator…
C.J. – Da, şi observator federal şi observator la nivel de judeţ. Mai scap de plictiseală. Că altfel, m-aş plictisi. În fond, la 68 de ani…
Reporter- Dar nu v-a solicitat nimeni să mergeţi la o grupă de copii!? Că vorba aceea, experienţă aveţi cu duiumul.
C.J.-La o echipă de copii, poate că aş merge, dar la o echipă de fotbal nu aş mai vrea să fiu antrenor! Într-un meci de fotbal, când eşti antrenor, ori îţi stă inima în loc, ori îţi sare din piept… Dar ca director tehnic, antrenor la vreo echipă de copii, aş merge…
Interviu preluat de la săptămânalul Cronica Suceveană
Superpoveste: Campion în Giuleşti, atacantul Viorel Kraus își aduce aminte de copilăria de la Alba Iulia, titlul cu Rapid și jocul alături de Dobrin
Viorel Kraus (75 de ani) a fost coleg cu Ozon şi Dobrin, iar în Giuleşti a câştigat un campionat. Primul titlu al Rapidului a venit târziu, abia în 1967. Asta doar la prima vedere. Dacă adunăm cifrele, iese 23, adică anul înfiinţării clubului. Poate aşa trebuia să fie, să ţii minte mai uşor sau să ai ce povesti. Kraus are tolba plină. Şi povestea începe la Alba Iulia, unde fotbalul îi umaniza pe militarii trimişi de Moscova, iar copilului sărac de atunci îi oferea mai târziu şansa unei vieţi frumoase. Nu i-a fost uşor să răzbească, iar lacrimile ce-i însoţesc uneori vorbele pot depune mărturie.
- V-aţi născut în timpul războiului, pe 5 martie 1940. Ce amintiri aveţi din acea perioadă?
- Ţin minte un singur lucru, care a fost foarte periculos pentru mine şi pentru mama. În apropierea locuinţei noastre de pe strada Vasile Alecsandri, din Alba Iulia, era un depozit mare. Într-o noapte, spre dimineaţă, a început un bombardament. A fost bombardat depozitul şi zona în care locuiam. Am fugit, a fost o derută totală şi m-am pierdut de mama.
- Ce vârstă aveaţi?
- Aveam patru ani, nu pot să uit. Cu puţin timp înainte, tatăl meu a fost luat prizonier de ruşi şi de atunci nu l-am mai văzut.
- Cum v-aţi reîntâlnit mama?
- M-a găsit un vecin. Toată lumea fugise afară din oraş, sunt câteva zone împădurite, în „Cetate”, spre Schit. E o amintire neplăcută, care mi-a rămas întipărită în minte.
A învăţat fotbal de la soldaţii ruşi
- Numele de Kraus ce origine are?
- Germană, tatăl meu era de loc din Sibiu. Am mai avut un frate, care a decedat în urmă cu 5 ani. Totuşi, din acele vremuri îmi aduc aminte şi cum am început fotbalul, a fost singurul lucru plăcut.
- Era următoarea întrebare.
- Eu locuiam într-o curte foarte mare, care avea aproximativ 70 de metri lungime şi cam 40 lăţime. Era curtea unei fabrici de bere, „Luther”, care nu funcţiona atunci. În acea curte, ruşii, care au staţionat vreme de câteva luni în Alba Iulia, jucau fotbal. Eu stăteam şi-i priveam, mai dădeam cu piciorul în minge, mai alergam după minge când ieşea afară. Aveau mingi din cârpă, mai rar din piele. După ce au plecat, am început şi noi să jucăm cum jucau ei. Ne-am făcut o poartă şi aşa am început să joc fotbal.
- Aţi jucat şi cu ruşii?
- Nu, în primul rând pentru că nu-i agream, erau prea duri. Unul m-a lovit o dată cu mingea, fără să vrea, dar nu am uitat. Erau beţivi, beau mult, poate aveau şi ei motive.
Replica lui Rică Răducanu
- Să nu ajungem să-i urmărim pe soldaţii ruşi cum joacă iar fotbal pe la noi.
- Da, să nu ajungem din nou cu ruşii! Acum sar de la una la alta. Am fost cu echipa naţională la Moscova şi am pierdut cu 3-0. La întoarcere, tovarăşul general Dragnea ne-a chemat de la aeroport direct la şedinţă şi a început să-i certe pe jucători: „Să vă fie ruşine, aţi făcut ţara de râs! De acum încolo să faceţi antrenamente de dimineaţă până seara. Soldatul român face instrucţie zilnic, câte 8-10 ore”. Rică Răducanu nu s-a abţinut. „Tovarăşe general, cu cine s-au luptat soldaţii? Să vedem dacă sunt instruiţi bine sau nu”.
- Cum aţi ajuns la Rapid?
- Am început la Alba Iulia, cu ruşii, aşa cum v-am spus. În apropiere de locuinţa mea era terenul unde se juca fotbal, lângă o pădurice, şi mă duceam mereu şi la antrenamentele echipelor Unirea Alba Iulia şi CFR Alba Iulia. Eram dinamic, plin de viaţă, pe mine nu mă lua niciunul, nici dintre cei mari, la viteză. Am alergat în ghete de fotbal suta de metri în 11.2 secunde. Eram copil de mingi la meciuri. Dacă jocul începea la ora 5, eu eram acolo de la 1, să nu-mi ia cineva locul. Într-o zi, m-a chemat unul dintre antrenori, Nicolae Negru, şi m-a întrebat dacă nu vreau să joc, le lipsea un fotbalist. Aveam deja 12-13 ani. Mi-a spus că vor să facă o echipă de copii. Mă remarcam la viteză şi după vreun an m-a băgat în echipă. Am participat la „Cupa Oraşelor”, cea mai bună competiţie organizată la noi la nivelul copiilor şi juniorilor. Fiecare oraş avea o selecţionată, se desemna o campioană a judeţului, acestea jucau între ele, iar finala era la Bucureşti.
- Aşa aţi fost remarcat.
- Meciurile erau observate de oameni de fotbal şi atunci nu existau pile cum sunt azi, când, uneori, părinţii dirijează activitatea echipei în locul antrenorului. La 15 ani am fost convocat la o selecţie, care s-a ţinut la Bucureşti, pe stadionul Dinamo. Am revenit acasă, nu mi s-a spus nimic. Ulterior, a venit la Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport din Alba o convocare pentru tabăra naţională de juniori de la Vâlcea. A fost un salt foarte important pentru mine, în tabără m-au instruit cei mai buni antrenori, precum Traian Ionescu şi Gorgorin, care s-au ocupat de noi foarte atent.
- Aţi trecut şi acest test.
- M-am comportat remarcabil, eram şi un copil docil, dacă mă certa cineva îmi dădeau lacrimile. Datorită prestaţiei mele, am fost chemat la Bucureşti la lotul naţional de juniori, care era cantonat în zona „Casei Scânteii”. Echipa naţională de juniori, „Progresul Casa Scânteii”, juca în liga a doua fără punctaj. Am mai fost la juniori la Rapid înainte să ajung la Progresul. Puiu Stoian, un fotbalist foarte bun din Alba Iulia, care a mers la Rapid, le-a vorbit despre mine şi aşa am ajuns în Giuleşti. Nu am rămas din cauza problemelor legate de lombosciatică, probleme pe care le-am suferit în tabăra de la Vâlcea, unde am dormit cu uşa şi geamul deschise, fiindcă era foarte cald.
Protejat de Ozon şi Macri
- Cum v-aţi întors la Rapid?
- La Rapid l-am avut conducător pe domnul Bîrsu, care m-a luat sub aripa dânsului şi a urmărit evoluţia mea. Din când în când mai corespondam prin scrisori, îi spuneam cum o duc, ce fac. Eu marcasem 29 de goluri pentru Câmpia Turzii în Divizia B. Într-o zi, m-am trezit la Câmpia Turzii cu domnul Bîrsu. „Am venit să te iau la Rapid!”. Mie îmi era ruşine să plec de directorul Combinatului, Stanatiev. S-a discutat la nivel de conducători. Stanatiev m-a întrebat dacă vreau să merg la Rapid. „Vreau!”, i-am răspuns. M-a pupat şi mi-a urat succes. „Să nu ne faci de râs!”
- Cum v-a primit Giuleştiul?
- Am jucat cu Minerul Lupeni primul meci. Eu beneficiam de o foarte mare protecţie din partea lui Tache Macri şi Ozon, le recomand jucătorilor cu experienţă să se poarte la fel cu cei tineri. Eu, cum eram mai tânăr, când coboram din autocar, îmi lăsam sacoşa jos şi mergeam şi le luam bagajele lui Nea Titus Ozon şi Nea Tache, şi, uneori, dacă puteam, îl ajutam şi pe Nea Gigi Dungu. Întotdeauna, dacă mă certa cineva, Nea Titus Ozon sau Nea Tache Macri interveneau: „Băi, ia lasă băiatul în pace! Ce, tu nu greşeşti?” Nu m-a înjurat nimeni la Rapid.
- Cum a fost debutul cu Minerul Lupeni?
- I-am centrat lui Leahevici la primul gol şi am marcat din pasa lui Nea Titus Ozon. A fost un debut promiţător.
Aburul locomotivei
- Suporterii Rapidului erau la fel de pătimaşi?
- Publicul din Giuleşti a fost întotdeauna vulcanic. Ce să vă spun? Se făceau manevre cu locomotivele la capătul peluzei şi dădeau drumul la aburi. Uneori, intra aburul în timpul jocului şi nu se vedea poarta.
- Cum s-a câştigat acel prim titlu din 1967?
- La meciul de la Ploieşti, 0-0, am fost cu piciorul în ghips. Am stat în tribună cu suporterii, a fost şi Ioana Radu, cunoscuta cântăreaţă.
„Împuşcă-mă, dar jucătorii nu pleacă!”
- Aţi avut emoţii?
- Da, pentru că toată lumea aştepta să ia Rapidul titlul. A fost un titlu meritat şi muncit. Era foarte-foarte greu să câştigi un titlu. Ca să argumentez această afirmaţie, am să vă arat câteva fotografii. Aici suntem 8 militari în poză. Să vă explic care e legătura cu fotbalul. Eram în cantonament la „Maiorul”, în Chitila. Noi, militari fiind, urma să jucăm în următoarea etapă cu Steaua. Au venit un căpitan şi doi soldaţi la cantonament şi ne-au cerut să urcăm imediat în maşină, să mergem la unitate. Antrenorul Valentin Stănescu, când i-a auzit, i-a luat la înjurături. Ne-au ameninţat să plecăm cu ei, era o sperietură pentru jocul care urma. Au spus că au ordin să tragă. Valentin Stănescu s-a opus. „Ia-mă pe mine! Împuşcă-mă! Băieţii nu pleacă de aici!”, le-a strigat căpitanului şi soldaţilor ce-l însoţeau. Între timp a fost sunat ministrul şi la intervenţia lui Valentin Stănescu şicanele au încetat.
Care a fost atuul Rapidului în acel sezon?
- Am avut o mobilizare şi organizare mai bune faţă de Dinamo. La nivelul conducerii tehnice a fost o colaborare foarte bună între Valentin Stănescu şi Victor Stănculescu. Nea Tinel, Valentin Stănescu, avea un stil aparte de a lucra cu echipa. Ne cerea să facem 10 serii de 200 de metri. „Încă 5 în plus, că nu mi-a plăcut cum aţi lucrat!”, striga Valentin Stănescu de pe margine. Aşa ne mobiliza, jucătorii se concentrau mai bine, să nu fie pedepsiţi. Altădată, ne oprea – „Aţi lucrat foarte bine, e destul!” Reuşea să ne remonteze cu o comandă de acest gen. Mergeam cu el şi la un pahar de vin.
- Au fost şi episoade amuzante?
- După un joc, când am chefuit şi noi mai mult, Jamaischi a venit nebărbierit la antrenament. Valentin Stănescu nu suporta aşa ceva, nu ştiu ce ar fi făcut azi. „Tu, de ce nu eşti bărbierit?”, l-a întrebat pe Jamaischi. „Ştiţi că am fost aseară..”, i-a răspuns colegul meu. „Unde, mă?”, i-a tăiat-o Nea Tinel. „Păi nu am fost împreună..”, a insistat Jamaischi. „Cu mine, mă? Păi, tu nu vezi mă că eu sunt bărbierit?”, l-a taxat Valentin Stănescu (râde). Nu s-a mai întâmplat să vină nebărberit. Primeai şi astfel de lecţii. Acesta era stilul lui Valentin Stănescu.
3.000 de lei şi o plachetă pentru titlu
- Unde petreceau rapidiştii după victorii?
- Restaurantul nostru preferat era „Păcii”, de lângă fosta primărie a Sectorului 1, un restaurant cu o grădină de vară frumoasă, unde lăutarii erau rapidişti, şeful era şi el rapidist. Când câştigam, se ştia că mergem acolo.
- Acolo aţi udat şi titlul din 1967?
- Titlul l-am sărbătorit la fostul Hotel Nord de lângă Gara de Nord, era un hotel abia construit, era lux. Eu eram cu atelă ghipsată la piciorul stâng, m-au luat şi pe mine să mă arunce în sus. Mi-era teamă să nu mă lase să cad, să mă accidentez mai rău.
- Ce primă aţi încasat pentru primul campionat câştigat de Rapid?
- Am luat câte 3.000 de lei într-un plic şi o plachetă de la Federaţie. Am primit şi tricoul de campion, pe care-l păstrez şi astăzi.
Portretele lui Ozon şi Dobrin
- Aţi fost coleg şi cu Ozon, şi cu Dobrin. Încercaţi o comparaţie?
- Ambii au fost super tehnici. După mine, Dobrin avea ceva în plus. Dobrin nu vorbea absolut deloc, nu certa pe nimeni, îi oprea pe cei care-şi certau colegii. Era taciturn, retras. Avea un calm extraordinar pe teren.
- Calmul îl ajuta să găsească soluţiile ingenioase?
- Orice preluare a lui Dobrin, din orice poziţie, era precedată de o fentă. Să vă mai spun ceva. Jucam la Piteşti cu Farul, eram vârf împins. La Farul, fundaş central era Mareş, ajutat de Tîlvescu, care juca libero. Mi s-a spus că, dacă voi fi ţinut de Mareş, să mă duc lângă Tîlvescu. Venea şi Mareş după mine, îi ţineam pe o suprafaţă de trei metri pe amândoi şi erau spaţii mai mari pentru restul colegilor. Astăzi, nu mai există aşa ceva din punct de vedere tactic. Totuşi, nu reuşeam să marcăm.
- Şi ce a făcut Dobrin?
- Dobrin mi-a cerut să vin eu în spate. Am rămas eu în zona de mijloc şi a trecut el vârf. Adversarul său direct a venit după Dobrin. Mareş nu ştia ce să facă, să vină după mine sau să stea în zona sa, caz în care Dobrin ar fi ţinut trei constănţeni în apărare. Ei, aşa am câştigat cu 3-0. Dobrin a dat un gol, eu am dat unul şi ultimul Radu. Totul, de la ideea lui Dobrin, nu-i spusese antrenorul ce să facă. A avut nişte calităţi pe care nu le-a exploatat la maxim. Ar fi avut mai mare succes dacă viaţa sa sportivă ar fi fost corelată cu talentul. Dobrin anticipa cu multe acţiuni înainte desfăşurarea jocului şi, dacă-i ghiceai intenţiile, era genial.
- Şi Ozon?
- Ozon era mai miştocar, juca pentru tribună, îi plăcea să dea mingea printre picioarele adversarului. Avea o fentă, o dublă pendulare a piciorului pe lângă minge, cu care deruta orice adversar.
- De ce aţi plecat de la Rapid imediat după ce s-a câştigat titlul?
- Eram după o perioadă de refacere şi aveam puţine şanse să joc, stabilizându-se echipa. Erau meciuri, chiar şi de 3-0, în care nu se făcea nici o schimbare, pentru că Valentin Stănescu avea o superstiţie să nu facă schimbări decât dacă vreun jucător păţeşte ceva. Aveam şi eu superstiţii. Jucam cu chiloţii pe dos, că mi-a spus o babă că aşa scap de accidentări. Mă rugam la Dumnezeu înainte să intru pe teren.
- Aţi avut vreo poreclă?
- Mi se spunea „Neamţul”, dar eu întotdeauna îl corectam pe Gică Ene, spre exemplu: ”Nu-mi mai zi «Neamţul», zi-mi «Redegistul», că aşa sunt mai aproape de realitate”.
Cum a jucat Mircea Sandu fundaş central
- După Rapid și FC Argeș, ați jucat la Sportul. Mircea Sandu avea calităţi de conducător?
- Era foarte autoritar şi hotărât în tot ceea ce făcea. A fost o perioadă în care eu am jucat libero la Sportul şi-l aveam pe Mircea Sandu fundaş central.
- Serios?
- Da! Ce s-a întâmplat? Îl aveam antrenor pe Nea Gigi Ola, bun prieten cu Pişti Kovacs, care era la Ajax. A fost de mai multe ori în Olanda şi, într-una dintre vizite, a văzut că un fost atacant, Kaiser, a fost reprofilat de Kovacs în libero şi a devenit cel mai bun pe postul său. Kaiser avea 1,78 m, iar eu 1,77. Când s-a întors, Ola mi-a cerut să joc şi eu libero. I-am spus că mă voi face de râs, mai ales că aveam meci la Piteşti cu Dobrin. Nu a cedat. „Intri în teren cu numărul 11. Dacă merge, bine, daca nu, mergi în atac." Am jucat libero, cu Cazan – fundaş central.
Şi v-aţi descurcat?
- În revista „Fotbal” am fost declarat jucătorul partidei, iar Dobrin m-a sărutat şi m-a felicitat după meci. Mai târziu, s-a accidentat şi Cazan, iar Ola l-a retras pe Mircea Sandu pe postul de fundaş central. Sandu lovea bine mingea cu capul, era combativ. I-a prins bine experienţa, a fost ca o specializare, a fost mai incisiv în atac.
- Ce spuneţi despre dispariţia unei mari echipe, FC Argeş?
- Păcat! Piteştenii şi-au pierdut probabil dragostea pentru fotbal odată cu dispariţia lui Dobrin. Spiritul fotbalului jucat de Dobrin a dispărut şi împreună cu el şi dragostea spectatorilor pentru sport.
- Ce înseamnă Rapidul pentru fotbalul românesc?
- Îmi vin în minte versurile lui Adrian Păunescu:”Rapid nu e o echipă de fotbal / Rapid este noapte şi zi / Rapid este o stare de spirit / Rapid e un mod de a fi”. Să spun şi ultima strofă: “Rapid este genul cel ieftin / Şi pacea modestului blid / De aceea şi astăzi, şi mâine / Eu ţin cu cei mulţi / Hai Rapid!”.
Viorel Kraus
S-a născut pe 5 martie 1940
Postul – Atacant
A jucat la Câmpia Turzii (1959-1961), Rapid (1961-1967), FC Argeş (1967-1969), Altay Izmir (Turcia, 1969-1970), Sportul Studenţesc (1970-1974)
Campion cu Rapid în 1967
A câştigat de două ori Cupa Balcanică împreună cu Rapid în 1965 şi 1966
A antrenat pe Rapid, FC Bihor, Sportul Studenţesc, Al-Ra'ed şi Al-Taawon – ambele din Arabia Saudită
Tricoul de la aniversarea de 40 de ani a titlului Rapidului
Coleg cu Ţiriac la miuţă
În vacanţă, la Alba Iulia, Viorel Kraus aveau un coechipier foarte talentat la miuţe. „Multă lume ştie că Ion Ţiriac a fost un bun jucător de tenis, un bun hocheist, că se descurca şi la volei sau baschet. Ţiriac a fost însă şi un foarte bun fotbalist, avea excelente calităţi tehnice. Pe la 13-14 ani îl aşteptam să vină de la Braşov să ne întărească echipa cu care jucam fotbal. Ţiriac avea un unchi la Alba Iulia, Târnoveanu, care a jucat fotbal la Unirea”, şi-a amintit Kraus.
Salvat de un doctor din Viena
Viorel Kraus a fost chinuit de probleme medicale în cariera sa. „Am avut lombosciatică sau rupturi musculare. Din cauza unei recidive a cvadricepsului piciorului drept mi s-a făcut în muşchi un hematom aproape cât un ou de găină. Am avut ruptura fibrilară şi sângele s-a localizat într-un loc, fiindcă tratamentul nu a fost corespunzător. Norocul meu a fost că am făcut o deplasare la Viena pentru un amical cu Admira. Înainte de joc, i-am spus medicului echipei vieneze ce problemă am, vorbesc bine limba germană. A doua zi a venit o maşină, m-a dus la clinică, m-a consultat şi mi-a făcut o infiltraţie exact în hematom. După trei zile nici nu am mai ştiut unde am avut hematomul”, a povestit fostul atacant.
De ce a refuzat Universitatea Cluj
Viorel Kraus a explicat de ce a ales să joace la ISCT şi nu la Universitatea Cluj. „La Câmpia Turzii a venit antrenor Alexandru Pop, care mi-a fost profesor în tabăra de la Vâlcea. Era un om bun, te încuraja dacă greşeai sau dacă te vedea supărat, perpetua binele, nu jignea. Mi-a spus că a preluat echipa din Câmpia Turzii. Nu puteam să-l refuz, deşi eram ofertat de Universitatea Cluj. Dacă s-ar fi dus antrenor la echipa ţiganilor din Alba Iulia, acolo m-aş fi dus! Directorul de la Combinatul din Câmpia Turzii, Stanatiev, a fost ca un tată pentru mine. Tot timpul se interesa de mine. Mi-a aranjat să mănânc împreună cu doi colegi la unul dintre maiştrii din Oţelărie, acasă. Să nu mâncăm la Cantină, să mâncăm în sânul unei familii, iar el ne plătea masa”.
Ideea lui Todor
Fostului portar rapidist, Todor, care a apărat în Giuleşti în perioada 1956-1964, conducerea clubului feroviar i-a interzis să mai intre în restaurante. Goalkeeperul a găsit însă o soluţie ingenioasă. „Se urca în Vagonul-Restaurant până la Braşov şi venea înapoi! (râde cu poftă). Se urca, bea cât bea şi se întorcea la Bucureşti. «Nu am fost în restaurant, am fost în tren» , se apăra Todor dacă îl întrebau şefii ceva.
POVESTE DE CRĂCIUN
Lacrimile recunoştinţei
Există momente pe care nu le vei uita niciodată, clipe pentru care viaţa merită trăită. Aşa a fost şi acel Crăciun din copilăria băiatului sărac din Alba Iulia, când a întâlnit un om cu suflet mare. Şi astăzi, când povesteşte, Viorel Kraus lăcrimează. „Urmam un tratament la băile saline din Ocna Mureş pentru o lombosciatică pe care am contractat-o în tabăra naţională de juniori de la Vâlcea. Înainte de Crăciun, mă cheamă directorul de la Ocna Mureş. «Am auzit că stai aici la tratament şi, dacă ai nevoie de ceva, să ne spui. Stai la noi până la vară, joci aici, şi te lăsăm să pleci. Te vom ajuta să te faci bine», mi-a spus. Starea mea materială era 0, urma o iarnă foarte grea, fratele meu fusese chemat în Armată la Râmnicu Vâlcea. Ce a făcut directorul? (lăcrimează). Sunt puţin emoţionat de ce am trăit atunci. «Uite ce e! Vin Sărbătorile, uite ai un plic cu 5.000 de lei».
Mama, asistentă la un spital de copii, avea 270 de lei salariul. Când mi-a spus treaba asta, am îngheţat. Mi-a fost teamă să nu-mi fure cineva banii. Mi-am cumpărat un palton, un costum, să am şi eu haine de prezentare, nu aveam nici o sursă de venit. I-am dat mamei 3.000 de lei să cumpere un porc, să avem ce mânca. „Mamă, tu i-ai furat! Du-i înapoi, mamă!”, mi-a reproşat. „Mamă, nu i-am furat!” (vocea îi este înecată în lacrimi). I-am dat telefon directorului şi acesta l-a trimis pe conducătorul echipei, Nea Bora, cu un camion de lemne. Vedeţi, oamenilor care ţi-au făcut bine nu le uiţi numele. „Doamnă, noi i-am dat banii, staţi liniştită!", i-a spus mamei. M-am urcat în tren şi m-am dus la Vâlcea, la fratele meu, să-i cumpăr haine. A fost primul Crăciun frumos din copilărie”.
Jucători pe fals şi bani fără chitanţe în liga a IV-a
Viorel Kraus este preşedinte onorific al clubului VK Soccer, condus de fiul său, Viorel Kraus, şi s-a plâns de neregulile întâlnite în liga a patra: „Fiul meu a revenit în România după 22 de ani petrecuţi în SUA. În Arizona a avut succes învâţându-i pe copii să joace fotbal. În România a avut parte de surprize neplăcute şi e foarte decepţionat. Sunt mulţi jucători care joacă pe fals în liga a patra. Pe arbitru îl interesează doar să fie foaia de joc completată. Unii fotbalişti fac bani jucând pentru mai multe echipe. Plătim baremul de arbitraj, dar nu primim chitanţe. I-am spus lui Vasile Avram, preşedintele AJF Bucureşti, şi ne-a răspuns că arbitrii nu pot încasa bani, fiindcă nu au 18 ani. Fiul meu a avut o păţanie comică. Unul dintre adversari s-a prezentat Dobre şi susţinea că a evoluat la juniorii Rapidului. Băiatul meu i-a spus că a fost coleg cu acel Dobre şi că era o altă persoană în faţa sa”.
MOMENTE
Duble în Giulești
La Koln, la mormântul lui Dan Coe
de Alin Fornade ( www.stiridesport.ro )
Abonați-vă la:
Postări (Atom)