După pățaniile din prima parte a zilei de ieri, evident că am decis să-mi fac curaj. Și am băut.
Că doar jucam cu Oțelul Galatasaray ăia și nu se cădea să mă prezint neîncălzit la meci.
Am și ațipit puțin, parcă.
Pentru că sunt genul care nu renunță niciodată la visele sale, eu întotdeauna mai dorm măcar încă puțin...
Până să ies pe ușa, buimac cum eram, crezând că sunt încă la muzeu, m-am trezit remarcând....:
- Doamne, ce urât l-a pictat Grigorescu pe distrusul ăsta!
- Pisule, aici ești acasă, nu la muzeu, iar ăsta nu e un tablou, asta e o oglindă...
Chiar mă întreb încă ce curaj a avut vatmanul să oprească în stație. Să mă pot urca și să ajung înainte de intonarea imnului.
Băieții?
Încep să arate tot mai mult a o echipă ce-și dorește tot mai mult.
Iar galeria nu a ezitat să-i răsplătească pe rând, pe cei mai meritori dintre ei.
"Rrahmani, ale/Rrahmani, aleee!!/Rrahmani, ale/Rrahmani, aleee!!"
Não sei se o nosso Albion se entendeu com o português João Pedro Lameira, não há dúvida que o goleador do Giulești roubou a bola e nos explodiu.
Descopăr noi valențe în mine, exult alături de cei mai frumoși oameni de pe pământ:
"Rrahmani, ale/Rrahmani, aleee!!/Rrahmani, ale/Rrahmani, aleee!!"
Și în acest vulcan, până să intrăm la vestiare, Bora reușește o bijuterie desprinsă parcă dintr-o altă galaxie:
"Și Burmaz ale/Și Burmaz alee!/ Și Burmaz aleeeee!!!"
Signore al nostru, după pauză, ori le-a trasat la băieți strategia până în minutul 65, ori nu au fost ei atenți, ori nu știu ce să mai zic....
Sau deja bănuiesc faptul că totul face parte dintr-un scenariu fără de sfârșit.
Bucurie, emoție, iubire și sărbătoare.
"Și Petrila ale/Și Petrila aleeee!!/ Și Petrila alee!!"
Iar tobele, steagurile, marea aceasta de suflete dedicându-se necondiționat iubirii, tot mai greu de descris, tot mai greu de surprins în cuvinte...
"Aioani alee/Aioani aleee!/Aioani alee/Aioani aleee!"
Magnific, sud-american, pur și simplu Fericirea este la ea acasă...
" Săpunaru aleee/Săpunaru aleee!/Săpunaru aleee/Săpunaru aleee!"
Cu puțin noroc, poate dacă mai intarziam în tribună, galeria mi-ar fi dedicat și mie câteva astfel de ritmuri.
Pentru că merit. Doar că nu am noroc.
Și brusc mi-am amintit!
Toată copilăria mea mami al meu m-a rugat să nu mai fluier în casă, că fluier a pagubă.
Nah!
De asta aseară nu mi-a fredonat galeria și mie numele...
Mare noroc am avut însă că a fluierat arbitrul finalul partidei.
Dacă mai dura două minute meciul, în dimineața aceasta sigur eram mult mai șifonați.
FzR!!
