miercuri, 7 octombrie 2020

Veșnic îndrăgostiți

Rătăcit prin viață ca o corabie bolnavă de uscat, Rapidul Grantului a trăit cu patos! Îndrăgit de oameni simpli, dar hărăziti de la Pronie cu talent cât pentru o viață întreagă, clubul născut cu patimă din funinginea cartierului a atras de-a lungul vremurilor mari personalități în tribună. Anii însă încep să își spună cuvântul și Giuleștiul își mută galeria în ceruri. În tot acest timp, Rapid își rescrie pe pământuri mișcătoare, definiția.

Galeria din ceruri a Rapidului!

Mahalaua Giuleștilor a spus prezent spectacolului generat de sportul rege încă de timpuriu. Tot cam pe atunci, lângă funinginea Grantului au început să apară oameni lăsați pe Pământ special pentru a bucura și pentru a încânta. Mari actori, scriitori sau cântăreți de seamă și-au unit pe veșnicie destinul cu vișiniul unei echipe care pe vremuri oferea alternativa. Rapid nu a rupt norii și pentru că, așa cum scria Ioan Chirilă în Glasul Roților de tren, nu s-a luat de prea multe ori în serios. Dar atunci când a făcut-o nu i-a stat nimeni în cale.

Din păcate, cu trecerea anilor, tribuna Rapidului își mută încet, dar sigur monștri sacri mai aproape de Dumnezeu.  De la Ioana Radu, artista poporului până la Maria Tănase, de la Constantin Tănase până la Ion Băieșu, galeria de vis a Giuleștiului se numără cu fiecare an și își caută rostul și sensul.

Mari artiști îndrăgostiți pe vecie de nebunia Giuleștiului

În 1992, Anda Călugăreanu spunea și ea la revedere pentru totdeauna Rapidului. A lăsat în spate o adevărată comoară vișinie. A cântat pentru Rapid, a jucat pe scena Teatrului devenit acum Opera Comică pentru Copii, a crescut generații întregi de mici rapidiști cărora le-a povestit despre marii jucători care au îmbrăcat cu mândrie tricoul alb vișiniu. Și fără să-și dea seama, pe axa Giulești – Grivița – Crângași a devenit o rușine să simpatizezi o altă echipă.
Trei ani mai târziu, Ștefan Bănică Senior trecea în lumea celor drepți oferind cerurilor un suflet vișiniu. A rămas în istorie un interviu pe care marele actor l-a oferit în tribunele stadionului Ghencea, la un meci România – Scoția. În casa marilor rivali de la Steaua, alături de juniorul său, de fiul Ștefan Bănică, artistul nu a ezitat o clipă. S-a ridicat în picioare, în semn de respect față de toată lumea și a transmis simplu: „echipa națională la ora actuală, pentru mine ca un rapidist foarte vechi, înseamnă Rapid”. Ionel Stoica, realizatorul interviului aduce aminte la câteva secunde distanță că rapidiștii n-au niciun om în națională, dar au foarte mulți suporteri în stadion. Și toți cei prezenți recunosc încântați acest fapt.

În 1997, Puiu Călinescu înceta din viață pentru ca la distanță de doar un an să-l urmeze Silviu Stănculescu. Tribuna era din ce în ce mai altfel. Îi luăm pe rând. „Frizerul Rapidist” a făcut furori atunci când a fost difuzat de TVR. N-a fost singura dovadă de atașament pe care Puiu Călinescu a oferit-o Giuleștiului de altădată. De-a lungul timpului, în nenumărate interviuri, în discuții simple cu oamenii și prin prezențele sale pe stadion, artistul a încântat și a ajutat la clădirea amintirilor din care se hrănesc astăzi rapidiștii.

Silviu Stănculescu preciza și el, poate glumind, într-un interviu. „Ca să-l parafrazez pe admiratorul meu, Marin Preda, un rapidist când intră într-un local, tot rapidişti caută”.

În 2006, după o victorie de vis a Rapidului în Europa, Laura Stoica era condusă pe ultimul drum de Legione Granata. Era anul în care echipa lui Răzvan Lucescu redesena istoria formației și bifa cel mai lung traseu în competițiile intercluburi de pe bătrânul continent. Nu cu mult timp în urmă, interpreta șlagărului „ Un actor grăbit” (ce ironie) apărea cu fularul vișiniu la gât, fericită în urma victoriilor înregistrate de favoriți.

Din iulie 2007, vocea de aur a lui Florian Pittiș nu s-a mai auzit pe Giulești pentru ca în 2008, Colea Răutu să părăsească și el galeria numelor celebre ce-au iubit tumultul Grantului. Întâmplarea face ca după Florian Pittiș să se aşterne tăcere. Acolo unde era tumult, galeria a ales să tacă. Jucătorii au ieșit cu banderole negre, în tribune imaginea „Moțului” amintea de alte timpuri și Rapid intra parcă într-o altă eră. Una a nedreptăților și a chinului.

În 2010, Nicu Constantin a plecat să moară puțin, în timp ce Gheorghe Dinică s-a așezat la un pahar de vorbă cu confrații săi. Ca pe vremurile Potcoavei. Jean Constantin nu a mai rezistat nici el și s-a dus să depene povești alături de prieteni vechi. Trei actori uriaşi, trei oameni care au colorat vremurile negre ale unui regim bolnav.

Giuleștiul contemporan și-a pierdut din farmec, și-a rătăcit definiția, dar și-a păstrat frumoșii nebuni alături pe veșnicie. Rapid a stat o perioadă în moarte clinică și a așteptat minuni care n-au mai venit niciodată. A scăpat de George Copos, dar a ajuns să-l regrete la puțin timp distanță. Doi masoni cu ceva legături în PSD au încercat să o țină pe o linie de plutire. A ajuns apoi echipa unui om de afaceri din Republica Moldova.

A fost trimisă în liga a doua, a promovat și a rămas în cele din urmă fără nimic. Fără licență, fără drept de joc. 

Galeria cea iubită și respectată de toți artiștii s-a împărțit. 

A urmat moartea, pierderea stadionului și cerurile plângeau cu lacrimi vișinii.

Apoi, ca la un semn, Rapid a luat-o de la capăt. 

De jos, din liga a 4-a, Giuleștiul a reînvățat joaca. 

Și a înțeles că, deși bântuia peste tot, „ Sfârșitul nu era aici”. 

Un editorial de Alexandru Năstase pe fanatik.ro despre veșnicii îndrăgostiți față de acest unic fenomen.


FzR!!