Olarul frământa lutul în palmele sale şi apoi îi dădea formă şi chip. Roata lui se învartea ca într-o horă şi pe ea se arătau ulcioare şi vase minunat maiestrite. În fiecare punea câte ceva din inima sa, din visarea sa, şi de aceea toate păreau pline de viaţa. Cupele înalte păreau păsări gata de zbor, oalele cele mari şopteau ceva între ele, cănile erau gata să se joace, iar ulcioarele se uitau cuminţi în ochii meşterului lor, gata să-l întrebe unde sunt fântânile cu apă.
Şi iată că într-o zi trecu pe la poartă olarului un învaţat şi-l întreba:
– E greu oare să faci atâtea minuni? Nu te dor mâinile?
Olarul îi răspunse:
– Nu m-am gândit niciodată nici la greu şi nici la osteneala mâinilor. Noaptea visez chipuri noi de cupe şi ulcioare, iar a doua zi lutul mi se supune şi roata cântă, şi degetele cântă.
– Fii binecuvântat, îi spuse învaţatul, iar meșterul olar îi dărui o cupă.
În altă zi se opri pe-acolo un negustor şi-l întreba:
– Caştigi mult cu meşteşugul acesta?
– Nu m-am gândit niciodată la câștig. Atâta doar că nu duc lipsa de pâine şi sare, iar copiii mei nu umblă în zdrenţe.
Într-o vară, un crai străin coborî din radvanul său aurit şi se minuna de meşterul olar:
– N-ai vrea să vii la curtea mea să mă mândresc cu tine? Ți-aş da strai de mătase şi încalţari de preţ. Te-aş purta prin cetaţi vestite şi prin păduri la vânătoare. Ai lua parte la ospaţurile mele cu muzicanţi şi vinuri dulci şi ţi-aş da randaşi să-şi murdărească ei mâinile și slugi să-ţi învarteasca roată… O roată, dar nu că asta, o roată din marmură albă. Şi tu numai le-ai spune ce trebuie să facă. Ai fi mai marele olarilor din palatul meu. Mai marele cupelor şi ţi se va da cinstea cuvenită la fel ca paharnicului, ca vornicului.
– Maria-ta, îți mulţumesc de gândurile cele bune, dar eu înca nu pot să-ţi dau nici un răspuns. Trebuie să chibzuiesc, să cântăresc lucrurile. Şi dacă va fi să viu la curtea Mariei tale, voi veni, iar dacă nu voi putea, să nu ai pricină asupra mea.
Craiul zâmbi şi-i făcu semne vizitiului să-ndemne caii.
Olarul rămase pe gânduri.
O zi întreaga n-a lucrat nimic.
A doua zi n-a potrivit bine focul cuptorului în care-şi ardea oalele şi toate au crăpat pe la buze şi pe la torţi…
A treia zi se aşeza din nou pe scaunul de lângă roată de lemn şi din lutul frământat începura să răsară cupe şi ulcioare, vase pentru flori și untdelemnuri, butii pantecoase pentru vinuri și alte minunății.
Roata cânta, vântul care trecea peste gurile vaselor sale cânta şi el, mâinile nu simțeau nici oboseala şi-n fiecare podoabă de lut punea câte un pic din inima sa şi toate păreau că prind viață.
Uită vorbele negustorului, uită fagaduinţa craiului străin, iar spre bătrânețe dărui meşteşugul baieţilor săi, aşa cum şi el îl primise de la tatăl său.Călin Gruia pe www.e-povești.ro/, despre un mod de viață, modestie, simplitate, fericire și moștenirea sfântă transmisă din tată în fiu.
De generații.
FzR!!
