M-au impresionat cuvintele lui Slaven Bilici, poveștile lui despre lacrimile fotbaliștilor croați, despre lacrimile generației lui Modrici.
Simțeam că e vremea Croației.
Fiecare pas înainte al lui Modrici, al lui Rakitici, fiecare fentă a lui Perišici, fiecare minge respinsă de Vida, fiecare penalty blocat de Subašici, fiecare gest al lui Zlatko Dalici, totul mă făcea să cred și să spun că această echipă incredibilă va juca finala.
E prea mare inima Croației!
Și prea mulți jucători buni, rămași mereu în umbră.
Și la Real, și la Barcelona, și la Inter…
Și atâta suferință!
De parcă nu era suficient cât au suferit „vatreni” în copilărie, trăind războiul, fugind de el, de gloanțe și bombe, cu sufletul rănit de atâtea imagini oribile.
M-au impresionat cuvintele lui Slaven Bilici, poveștile lui despre lacrimile fotbaliștilor croați, despre lacrimile generației lui Modrici.
Cum au fost la zece secunde de semifinala Euro 2008 și au pierdut la penaltyuri, cu Modrici și Rakitici printre cei care au ratat, cum au eșuat în drum spre Mondialul din 2010, cum au fost eliminați de lusitani în ultimele minute ale prelungirilor în urmă cu doi ani…
Lacrimi și suferință!
Până când?!
Tot Bilici prevestea:
„ Toate aceste lacrimi vor fi cel mai important factor motivator. Acum mai mult ca niciodată. Vor fi lacrimi pentru victorie ”.
Și a avut dreptate.
Semifinala cu Anglia s-a încheiat.
Dalici și Modrici plâng, dar sunt lacrimi de fericire.
Croația e fericită.
În sfârșit.
In articol de Theodor Jumatate pe gsp.ro
