Albert Camus, Vladimir Nabokov, Niels Bohr, Julio Iglesias, Papa Ioan Paul al II-lea, Ernesto Che Guevara, Sir Arthur Conan Doyle.
Aceşti oameni importanţi din ultimele secole nu au scris istoria sportului, dar ar fi putut să o scrie.
Toţi, toţi!, au fost portari de fotbal.
Nu este o problemă simplă.
Ce uneşte un scriitor nobelizat şi un altul nenobelizat, dar oricum un gigant, de un fizican, nobelizat şi el, ce uneşte un Papă sanctificabil de un cântăreţ de muzică uşoară spaniolă, dacă nu universală, ce uneşte un revoluţionar comunist de cel care l-a dat lumii pe cel mai inteligent dintre fumătorii de pipă, de cel care l-a dat lumii pe domnul Sherlock Holmes?
Numitorul comun este fotbalul, dar nu doar atât.
Toţi au fost portari.
Pentru doamnele, domnişoarele şi domnişorii care vor citi aceste rânduri: un portar de fotbal este, îndeobşte, considerat un inadaptat ţăcănit.
În „The Guardian”, Simon Hattenstone a publicat, în timpul Campionatului Mondial din 2010, un tulburător eseu despre portarii de fotbal, un eseu care a sfârşit, cumva previzibil, prin a fi un eseu despre eroism, singurătate şi nebunie.
Hattenstone avea dreptate: există o linie directă şi scurtă între „goalkeeping” şi eroism, şi singurătate, şi nebunie.
Să ne oprim la Albert Camus.
El a fost orfan de tată, mama sa spăla rufe în familiile bogaţilor în Alger.
El a fost sărac, el a renunţat la fotbal doar fiindcă s-a îmbolnăvit de tuberculoză.
Martorii carierei sale de portar, colegii din echipa liceului şi cei din cea a Universităţii din Alger obişnuiau să spună că avea geniu. Pentru un portar, a avea geniu înseamnă că eşti mai erou, mai singur şi mai nebun decât toţi ceilalţi.
Albert Camus nu are voie să alerge
Şi poate că destinul există totuşi.
Albert Camus ar fi vrut să fie atacant.
Numai că un atacant aleargă, adică îşi toceşte încălţările.
Albert Camus era prea sărac pentru a nu fi portar.
Avea cândva să mărturisească: aşa a ajuns existenţialist.
Mai mult: fotbalul i-a intermediat primele experienţe cu gloria. Poate că nu ştiţi, dar nu există glorie mai mare decât un penalty apărat într-un meci decisiv, şi nu contează cât de decisiv este, de fapt, meciul.
Camus a avut curajul să admită: tot ce a învăţat despre morală a învăţat din jocul de fotbal.
Iată, întru lămurire, şi acest text scris de jurnalistul uruguayan Eduardo Galeano înFotbalul, lumini şi umbre:
„În 1930, Albert Camus era Sfântul Petru care păzea poarta echipei de fotbal a Universităţii din Alger. Se obişnuise de mic copil sa joace pe postul acesta, care consuma cel mai puţin pantofii. Provenit dintr-o familie săracă, Albert Camus nu-şi putea permite luxul de a alerga pe terenul de joc: în fiecare seară, bunica îi controla tălpile şi, dacă le vedea roase, îi trăgea o mamă de bătaie”. Lui Albert Camus nu i-a fost niciodată ruşine cu trecutul său, cum nu are a-i fi ruşine nici cu posteritatea:
„Sunt un om mediu, toată viaţa am simţit nevoia să apăr valorile medii, ale oamenilor simpli, săraci”.
Şi iată, acum, acest intermezzo cu Nabokov, Bohr şi Iglesias: Vladimir a strălucit în echipa de la „Trinity College”, Niels a fost titluar la Akademisk Boldklub, acolo la ei, în Danemarca (fratele său Harald a jucat în „naţională”, celălalt frate, Ernest, a fost hocheist de top), Julio ar fi putut face carieră la Real Madrid, dacă nu se accidenta înainte să-i strălucească steaua sportului.
Lolek, viitor Papă, nu are voie să alerge
Lui Karol Wojtyla, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea, i se spunea Lolek.
Lolek, orfan şi el, dar de mamă, nu ca Albert Camus, Lolek, sărac şi el, şi-a trăit cei mai frumoşi ani între, cum spun cronicarii, buturi. Primiţi mărturia lui Jerzy Kluger, fiul unui doctor evreu, tovarăş de maidan cu un viitor sfânt.
Acolo, în Wadowice, „se jucau meciuri între evrei şi catolici. Lolek intra de multe ori în poartă la noi, la evrei, pentru că eram mai puţini”.
În 1976, când s-a strigat „Habemus Papa!” şi Karol Wojtyla avea să-şi aleagă numele de Ioan Paul al II-lea, Liverpool, echipa sa de suflet, a câştigat Cupa Campionilor Europeni.
Când a murit, în 2005, Liverpool a fost iar, printr-o minune ce nu poate fi decât dumnezeiască, cea mai bună echipă de fotbal din Europa.
Când Papa Ioan Paul al II-lea s-a ridicat la cer, în Piaţa „San Pietro” din Vatican s-au strâns 100.000 de oameni care au început să strige, ca în tribune:
„Gio-va-niii Pa-olooo, Gio-va-nniii Pa-olooo”.
Şi nu e nimic ruşinos aici.
Ernesto Guevara nu are voie să alerge
Fiul cel mare al unei familii bogate, Ernesto Guevara a jucat, în copilărie, rugby, iar după ce astmul l-a obligat la concesii s-a reorientat către fotbal.
Şi el a fost portarul echipei de fotbal a liceului său.
A vrut să ajungă medic, dar a sfârşit ca revoluţionar comunist.
Nu-l judecaţi, totuşi, înainte să cunoaşteţi venele deschise ale Americii Latine!
Acelaşi Eduardo Galeno i-a luminat acest scurt moment biografic: „În 1952 umbla în căutarea norocului pe drumurile Americii.
Pe malurile Amazonului, în Leticia, a fost şi antrenorul unei echipe de fotbal”.
S-a păstrat o scrisoare din Columbia a unui tânăr care încă nu devenise Che şi nici nu se ştie dacă apucase să ucidă vreodată.
Pe atunci, scria aşa: „Am apărat un penalty care o să facă istorie în Leticia!”.
În loc de încheiere, iată această frază dintr-un timp şi mai vechi, dintr-o încercare de recuperare a unui anumit trecut; o frază pe care, ori de câte ori veţi citi-o, tot ciudată vi se va părea:
„În timpul liber, Arthur Conan Doyle a jucat ca portar într-o echipă de fotbalişti amatori numită Portshmouth Association Football Club”.
Era la începutul anilor 1890.
Gheorghe Dinica, Nicu Constantin, Maria Tanase, Puiu Calinescu, Dem Radulescu, Jean Constantin, "Motu" Pitis, Colea Rautu, Dan Grigore,Mitica Popescu, Ioana Radu, Anda Calugareanu, Laura Stoica, Stefan Banica Sr., Victor Socaciu, Silviu Stanculescu, Ion Dichiseanu, Ilie Dobre, Fanus Neagu, Horia Brenciu, eu, tu si multi multi altii.
Lista interminabila a rapidistilor se distinge printr-un punct comun:sufletul de artist.
Iubitorii fenomenului cu balonul rotund se bucura de rasfatul etern al bucuriei.
Fie ca l-au practicat in coltul blocului, izlazul comunei sau chiar arena din oras, bucuria suporterului rapidist insemna onoarea de a fi, chiar doar pentru cateva minute: Baratky, Ionica Bogdan, Dan Coe, Puiu Ionescu, Niki Dumitriu, Sandu Neagu, Bartales, Bimbo Paraschiv, Willy Goanta, Fane Cioaca, Fane Tara, Robert Nita, Sumi, Pancu, Sapunaru, Nico sau multi multi altii.
Fie ca au aparat cate un penalty, inscris un gol, lovit bara sau julit genunchii, acesti copii eterni au fost si vor fi fericiti.
Pentru ca niciodata, dar absolut niciodata inima lor nu va inceta sa cante, chiar si atunci cand va mai fi imposibil sa dea cu piciorul in minge:
"Hai Rapidul din Giulesti,
Lupta daca ne iubesti!".
FzR!!
