In ziua următoare, Domnul s-a întors să-şi privească creaţia. Erau câteva retuşuri de făcut.
Erau pietre frumoase în albiile râurilor, cenuşii, verzi şi pestriţe.
Dar sub pământ, pietrele erau sparte şi strivite.
Dumnezeu a atins uşor acele pietre din adâncuri şi iată că s-au format diamante şi smaralde şi milioane de pietre preţioase scânteietoare.
Dumnezeu a văzut florile, una mai preţioasă decât alta. Lipsea ceva, s-a gândit, şi a aşternut deasupra lor un suflu lejer: şi iată, florile s-au îmbrăcat în parfum.
O pasăre cenuşie şi tristă i-a zburat pe mână.
Dumnezeu i-a fredonat ceva.
Şi privighetoarea a început să scoată triluri.
Şi a spus ceva cerului, şi cerul s-a înroşit de plăcere.
Astfel s-a născut apusul.
Dar ce a şoptit Domnul la urechea omului, pentru ca el să fie un om?
I-a şoptit, în acea zi de demult, în acei zori îndepărtaţi, doua cuvinte scurte: „Te iubesc”.
Sursa: 365 de povestioare pentru suflet, Bruno Ferrero
FzR!!!
