Astăzi începând cu orele 17, ne-am întâlnit cu Rapidulețul, cu atmosfera unică a stadionului, pasiunea și bucuria de a fi împreună.
Pășesc repede treptele de la intrarea din tribuna a 2-a și de mână cu fetița mea pătrundem în templul Fericirii Noastre.
Stadionul este deja plin.
Întreaga suflare vișinie freamătă de emoția revederii.
Această adiere caldă pornită din inimile noastre e vânt de primăvară.
În teren, ca prin minune, zărim siluetele idolilor noștri: pisica Lobonț, Pancone, Șumudică, Dulca seniorul, Mutică, Radu Niculescu...
Pe lista de rezerve nu-i regăsim pe Lazăr, Hlistei sau Labeau.
Semn că Alexa al nostru este nostalgic sau nu vrea să riște nimic...
Repriza întâi se încheie albă.
Tremurăm și noi precum varul, la gândul că băieții nu au reușit să-și asigure măcar un minim avantaj care să ne aducă liniște.
Minutul 71 cade că un trăsnet:
Găzării deschid scorul.
Sunt deja sus pe gard și-mi dirijez brigada de prietenii de la T2.
Uităm că suntem conduși, cântăm, dansăm și ne încurajăm amar, așa cum am știut întotdeauna să o facem când " vremurile gri ne-au trimis la pământ".
Partida se încheie 2-0 pentru "lupii galbeni".
Până să reușim să ne strecurăm prin mulțimea de fluierături și încurajări, amalgamul specific dulce-amar al Giulestilor, începe o nouă partida...
Bănuiesc că vom juca până vom învinge.
Adică până la capăt.
A două confruntare se încheie și mai nefericit.
" Măcar avem stadion frumos...", e comentariul unui suporter din spatele meu.
Așa este.
Avem un stadion și un suflet frumos.
Încasările sunt direcționate către Institutul "Matei Balș", iar speranțele noastre către un orizont al unei revederi cât mai apropiate.
Cu Rapid.
Pierdem în teren, învingem la capitolul Viață.
Reușim să găsim în fiece tristețe sau clipă de singurătate, un motiv de bucurie.
O bucurie nu a victoriei, ci a importanței de a fi împreună.
La bine, dar mai ales la greu!
FzR!!
