Intr-o sambata dimineata, l-am sunat pe amicul Delcea, i-am zis sa-si faca toaleta rapid, si sa vina, ca avem treaba – mergem la muzeu, la Rapid. M-am ferchezuit, si am pornit la prima ora a diminetii. 16-le pana la Pipera, si de acolo metrou. Opt-noua statii. Pe vremea aia, Cristi era agent de vanzari la o firma de mochete. Eu voiam sa-l fac ziarist, fiindca scrie mai bine decat oricare dintre oamenii pe care-i cunosc. Se apropia meciul tur din sferturile UEFA, Rapid-Steaua. Partida care a incins redactiile de sport. A fost cel mai greu eveniment din scurta mea viata de gazetar. Numai cine nu stie cum da in clocot un ziar inaintea unei partide care isterizeaza Romania nu intelege. Asa ca o jumatate de samabata departe de sediul EVZ in flacari era o binecuvantare.N-o mai lungesc. Am ajuns toti trei la usa giulesteanului. Batranul, galant, ne-a tras clapa. I-a oferit flori Catalinei, o prietena comuna (da, avem prietene comune cu septuagenarii!), si a chicotit cum are obiceiul: “Hihi. Pe voi nu v-a dus capul. Ce sa va fac, daca nu stiti sa fiti cavaleri cu o fata asa de frumoasa… Hihi”. Asa e, nu ne dusese. In cinci minute, mi-a dat peste cap tot sistemul de valori: “Cum ziceai ca o cheama pe fata, Catalina? Eu nici nu stiam ca o cheama Catalina…”. Peste alte cinci minute si-a amintit ca o stie de niste ani si mi-a garantat solemn ca ii face cadou de nunta drepturile de autor ale cartii lui, pe care e sigur ca “o vor sorbi fotbalistii mai ceva pe romanele politiste”. Era un dragut.
Ne-a facut turul muzeului, cu aerul unui pedagog bland, ne-a povestit despre investitiile fabuloase de peste zece mii de euro: “A trebuit sa-mi iau video, ca n-aveam video… Am schimbat patul, l-am facut cu sertare sa bag in ele, am schimbat perdelele si covoarele… Ce sa mai, cand le pui pe hartie se aduna…”. La un moment dat, cand din casetofonul sau vechi rasuna un ‘remake’ facut de el dupa Paunescu – “Cine are Rapid pe pamant nu in gand…”-, l-au podidit lacrimile. Si a plans asa, infundat, in spatele ochelarilor, in timp ce eu si Cristi rasfoiam, tacuti, albume pline cu pozele fotbalistilor rapidisti de odinioara.
Domnul Scurtu e teribil de orgolios: “e inutil sa va mai spun ca jumatate din ce se scrie in presa de la noi pe Rapid le are de la mine…”. Primeste des vizitatori. “Ieri, am avut musafiri, azi ati venit voi, maine am musafiri”. Zicea ca 90% din vizitele astea sunt inutile, 5% utile, si 5% placute.
Imparte lumea in rapidisti si restul.
Cu “visinii” sta la taclale pana in zori.
Pe noi ne-a trimis sa vedem, pe ghereta din drepul fabricii UMUC, un afis in care inca mai sta scris, pe o coala A4, ca aceia care vor sa intre in galerie trebuie sa-l contacteze telefonic.
A fost sef de galerie in Giulesti si zice ca era mai rau ca astia de azi. “Pai mie imi zicea Scurtu-Nebunu. Toata viata am fost Gica-Contra, aia e!”. “Pai, cine crezi ca i-a tinut foaia lu’ Socaciu cand a cantat prima data imnul nostru pe stadion? Scurtu!”, se faleste.
Desi a lucrat in comert, nu-si vinde bine “marfa”. Era vorba ca ne ia bani pe turul muzeului, dar pana la urma ne-a servit si cu suc si cu piscoturi.
El a sorbit, tacticos, si o tuica buna “din Polonia”, cu un nume imposibil, pe care l-am uitat din ziua aia.
Ne-a povestit ca a fost la un pas sa doneze toata agoniseala, toate albumele, toate pastisele, clubului. “Sa faca si ei muzeu adevarat”.
S-a certat cu diriguitorii din Grant, pentru ca s-au tot plans ca n-au spatiu, si ca trebuie sa si zugraveasca incaperea unde va fi muzeul (!). “Si a murit chestia…” Ne-am despartit cu sentimentul ca ne vom revedea. Mi-a dat o carte de vizita si a facut cu ou si cu otet tot trustul nostru de presa, “care trimite reporterii pe teren fara sa le dea carti de vizita”. “Ce marketing aveti, ma, acolo?”, mi-a spus a la Vadim.
Dupa mai bine de un an, in care am tot ascultat inregistrarea interviului cu domnul Scurtu – (e fabulos cand spune: “parintii nu mi-au dat certificatul de nastere necesar legitimarii, si am ramas rapidist doar in galerie…”; o zice sfasietor de grav) – , Cristi (care a ramas in relatii cordiale cu dumnealui) m-a anuntat ca “mergem cu domnu’ Scurtu la parasatasul lui Langa si Greavu”.
Si ne-am dus.
Ne-a facut turul muzeului, cu aerul unui pedagog bland, ne-a povestit despre investitiile fabuloase de peste zece mii de euro: “A trebuit sa-mi iau video, ca n-aveam video… Am schimbat patul, l-am facut cu sertare sa bag in ele, am schimbat perdelele si covoarele… Ce sa mai, cand le pui pe hartie se aduna…”. La un moment dat, cand din casetofonul sau vechi rasuna un ‘remake’ facut de el dupa Paunescu – “Cine are Rapid pe pamant nu in gand…”-, l-au podidit lacrimile. Si a plans asa, infundat, in spatele ochelarilor, in timp ce eu si Cristi rasfoiam, tacuti, albume pline cu pozele fotbalistilor rapidisti de odinioara.
Domnul Scurtu e teribil de orgolios: “e inutil sa va mai spun ca jumatate din ce se scrie in presa de la noi pe Rapid le are de la mine…”. Primeste des vizitatori. “Ieri, am avut musafiri, azi ati venit voi, maine am musafiri”. Zicea ca 90% din vizitele astea sunt inutile, 5% utile, si 5% placute.
Imparte lumea in rapidisti si restul.
Cu “visinii” sta la taclale pana in zori.
Pe noi ne-a trimis sa vedem, pe ghereta din drepul fabricii UMUC, un afis in care inca mai sta scris, pe o coala A4, ca aceia care vor sa intre in galerie trebuie sa-l contacteze telefonic.
A fost sef de galerie in Giulesti si zice ca era mai rau ca astia de azi. “Pai mie imi zicea Scurtu-Nebunu. Toata viata am fost Gica-Contra, aia e!”. “Pai, cine crezi ca i-a tinut foaia lu’ Socaciu cand a cantat prima data imnul nostru pe stadion? Scurtu!”, se faleste.
Desi a lucrat in comert, nu-si vinde bine “marfa”. Era vorba ca ne ia bani pe turul muzeului, dar pana la urma ne-a servit si cu suc si cu piscoturi.
El a sorbit, tacticos, si o tuica buna “din Polonia”, cu un nume imposibil, pe care l-am uitat din ziua aia.
Ne-a povestit ca a fost la un pas sa doneze toata agoniseala, toate albumele, toate pastisele, clubului. “Sa faca si ei muzeu adevarat”.
S-a certat cu diriguitorii din Grant, pentru ca s-au tot plans ca n-au spatiu, si ca trebuie sa si zugraveasca incaperea unde va fi muzeul (!). “Si a murit chestia…” Ne-am despartit cu sentimentul ca ne vom revedea. Mi-a dat o carte de vizita si a facut cu ou si cu otet tot trustul nostru de presa, “care trimite reporterii pe teren fara sa le dea carti de vizita”. “Ce marketing aveti, ma, acolo?”, mi-a spus a la Vadim.
Dupa mai bine de un an, in care am tot ascultat inregistrarea interviului cu domnul Scurtu – (e fabulos cand spune: “parintii nu mi-au dat certificatul de nastere necesar legitimarii, si am ramas rapidist doar in galerie…”; o zice sfasietor de grav) – , Cristi (care a ramas in relatii cordiale cu dumnealui) m-a anuntat ca “mergem cu domnu’ Scurtu la parasatasul lui Langa si Greavu”.
Si ne-am dus.
