Moţi Spakow a fost cel mai mare boxer al nostru în perioada interbelică.
În 1936, după un deceniu de glorie, a predat centura şi titlul, refuzând să creadă că lumea a devenit atât de rea.
Meserie deprinsese pe Dudeşti, la „Ciocanul”.
Electrician.
Pentru că era vânjos, maistrul îl lua mereu în balon.
„Bă Moţi, tu de fapt eşti o echipă, montezi un pârlit de bec cu doi care ţiu scara, să nu te prăvăleşti”.
Se născuse pe la 1905, familie de evrei, Bucureşti.
Făcuse niţeluş atletism, dar fuga nu era de el. Trecuse pe box.
La 17 ani era deja copt pe ring, la 18 e uns campion naţional, la „uşoară”.
Saltă la „mijlocie”, uite-l colo, într-un careu de aşi alături de Teică, de Nour ori de Lancia.
Pleacă spre Paris.
E adoptat, imediat, de spectatorii de la „Central Sporting”. Ziarele vorbesc despre el ca despre „le grand batailleur roumain”.
Tocmai când e pe val, se accidentează.
Vienezul Peter Hanna n-are milă…
Merge la „Colosseum”, încrucişează mănuşile cu Agarici.
Îl rupe, deşi nu-i refăcut.
N-are timp să respire, peste cinci zile e faţă în faţă cu Lancia. Pierde, cu dreapta luxată.
„Sunt sigur că voi fi înfrânt”, declarase înainte de meci.
Dar cuvântul dat e cuvânt dat.
4.000 de suflete sunt prezente!
George Călinescu-l bagă-n cerneală!
Lucrează, cu simbrie, la „Alhambra”, la „revistă”.
Când nu-s spectacole, le dă el, acolo, pe scenă! Se duelează, spulberă tot.
Germanul Hartkopp îi apare în cale, în aprilie 1932.
Cronica e semnată de George Călinescu.
Da, ACEL George Călinescu, mare amator de box:
„Acest Moţi e un tip foarte elegant (…) Hartkopp primea lovituri nenumărate, gâfâind, înroşindu-se, plesnit, ghiontit, lipit, trântit”…
E băgat şi în „Cartea Nunţii”, romanul din 1933.
Capitolul 14, „O gală de box”.
Acelaşi Călinescu: „Atacă repede şi cu putere (…) În cele din urmă, ultimul gong bătu, punând capăt unei lupte inegale şi monotone”.
Partidele se adună. 176 la număr. 114 victorii, 27 de înfrângeri.
Pe 7 decembrie 1929, titlurile se unifică: Spakow vs Mitică Pavelescu, şeful peste „grei”.
„…şi-a silit adversarul să se aventureze într’un joc care nu-i putea servi”, scriu ziarele. Finalmente, Moţi devine campion naţional la toate categoriile.
E chemat să joace-n film, în „Un minut mai târziu”, 1930, o comedie sonoră cântată şi vorbită în limba română, cu Silly Vasiliu ori Marga Penciulescu, dar pelicula nu e terminată.
„Depun titlul de Campion de Box al României la toate categoriile”
Însă vremurile-s tulburi, lumea se schimbă.
Mulţi îşi aduc aminte de orginea celui mai mare boxer interbelic.
Nu pricepe termenii cu care începe să fie strigat…
Pe stradă, în ring. Lupta asta nu-i de el.
Pe 20 septembrie 1936, scrie o scrisoare ce plânge.
„Depun titlul de Campion de Box al României la toate categoriile.
Vă înmânez centura, cu durere în suflet.
Motivele cari mă determină să părăsesc sceptrul boxului sunt – bizar lucru pentru un boxeur – de ordin sentimental. «Românul Spacov» dela Londra, Berlin, Paris, Viena, care a făcut zile grele unei mulţimi de zeci de boxeri străini, nu mai este considerat destul de român… Deci abdic.
Mulţumesc celor cari m’au urât şi m’au duşmănit.
Mi-au dublat forţele şi mi-au oţelit ambiţia care m’a ridicat şi m’a menţinut pe tronul boxului românesc.
Urez acestuia să nu aibă un exponent mai puţin gelos de culorile sale decât am fost eu…
Cu perfectă stimă, Moţi Spakow”.
Dă vorbă către Rabinul Şef Iacob Iţhak Niemirower, să-i sprijine să poată evada. În van.
Numele-i apare, din nou, în ianuarie 1941, dar nu-i legat de box. Cel ce fusese campion naţional de nouă ori caută să plece din ţară.
Nu reuşeşte.
O va face abia în 1947. Palestina, apoi Israel.
Prin 1951 şi 1953, ziarele de limbă română de aici, „Renaşterea Noastră” şi „Viaţa Noastră”, publică niscaiva rânduri despre marele sportiv.
Atât.
Pleacă-n Australia. Gongul de final acolo-l găseşte, în 1981. 76 de ani.
* Surse: Center for Research on Romanian Jewry/Hebrew University, „Adevărul literar şi artistic”, „Realitatea ilustrată”, septembrie 1928, Cătălin Oprisan pentru gsp.ro
O Poveste simplă despre o lume care parcă a rămas din păcate aceeași.
O Poveste frumoasă despre sufletul alb al unui campion care s-a sacrificat pe ring pentru faima țării sale.
Care i-a întors spatele și l-a renegat.
Acest campion, cu siguranță cu sânge vișiniu, a dat o lecție de viață mai strălucitoare decât tot aurul câștigat.
A mulțumit tuturor "cari" l-au urât și dușmănit.
Această nedreptate l-a ridicat deasupra tuturor.
FzR!!
